Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 30.

Holul sediului poliției era gol în momentul în care Gabriel păși, cu mâinile strânse pe ghizdanul în care ținea tot ceea ce dovedea că el este criminalul.

Își simți inima plină de durere și suspină, închizând ochii. Faptul că își amintea de momentele petrecute cu Luiza îi îngreuna situația. De ce fusese atât de prost încât să se îndrăgostească, având în vedere că nu avea nici o șansă la fericire și libertate.

Un polițist îi ieși în întâmpinare, ținând un dosar stufos în mâini și îl privi fix, oprindu-se în loc.

—Te pot ajuta cu ceva? întrebă acesta, privind spre tânărul care tremura. Îi era greu lui Gabriel, pentru că o dată ce recunoștea, faptul că era un criminal devenea realitate.

Ar fi preferat să uite într-un fel ceea ce s-a întâmplat, să șteargă tot cu buretele și faptul că este un criminal, să devină un om cu întrecut normal, dar nu putea.

—Vreau să... mărturisesc ceva, începu el și se bâlbâi ușor, mușcându-și obrazul pe interior.

În câteva minute, probabil o oră, libertatea lui avea să fie reprimată și Luiza...pe ea nu avea să o mai vadă niciodată. Se temea, dar își merita soarta și, în durerea și greșeala lui, ar fi acceptat și pedeapsa cu moartea.

—Intră și o să îți luăm o declarație, a ridicat agentul o sprânceană, o să chem câțiva colegi! a spus el și i-a deschis o ușă, făcându-i semn să intre și să se așeze.

Camera era goală, pereții erau albi și ușor îngălbeniți de vreme, iar într-un colț zăceau o masă și un scaun, având ca sursă de lumină un bec puternic de pe tavan. Totul devenea atât de real și Gabriel devenea, pentru prima oară, conștient că ceea ce a făcut, nu îi mai poate schimba viața în bine, ci avea să plătească pentru tot.

Se așeză și puse ghiozdanul pe masă, stând cu fruntea plecată pe mâini și încercând să reprime sentimentul de a țipa, de a lovi ceva și a face ca totul să dispară, să fie un vis...dar nu era și el era singurul vinovat pentru asta.

Își aminti de Luiza și de toate momentele în care încercase să fugă de ea, să o facă să plece, dar fata îi intrase pe sub piele și asta nu putea să se schimbe.

O iubea, Dumnezeule, cât de tare o iubea și avea să o iubească, dar nu trebuia să se întâmple asta. Ea nu era genul de fată care să merite să a fete din vina lui. Un bărbat ca el, un criminal, nu merita nici măcar să se îndrăgostească.

Apoi, se gândi la Nora...cum avea să reacționeze ea? Cum avea să primească vestea că fratele ei, cel care o mângâia pe cap când plângea și care îi promitea că o să o salveze, e un criminal? Cine avea să plătească toată taxa aia idioată și să o scoată din sanatoriul acela blestemat?

—Acum, suntem gata să te ascultăm! a vorbit un grup de trei polițiști, stând în fața lui, un al patrulea aducând scaune.

—Numele meu e...Gabriel...și am...am făcut niște lucruri...

—Cum ar fi? îl întrebă același polițist care îl întâmpinase, în momentul în care văzu că acesta nu spune nimic.

—Toate crimele din...din ultimul an...eu...

—Tu? făcu un alt polițist ochii mari și se lasă pe coate, privindu-l pe Gabriel fix în ochi.

Era mai bătrân decât el. Poate cu zece sau cinsprezece ani și barba ii era grizonată, rasă mult prea prost încât asta se observa. Pe nasul cârn stătea o pereche de ochelari cu rame verzi, care ascundeau niște ochi parcă obosiți, cu cearcăne și de un albastru palid.

Gabriel întinse ghiozdanul în fața lor, simțind cum inima încă îi bate cu putere. Nu mai era cale de întoarcere și nimic nu avea să îl mai salveze.

În acel ultim an, comisese mai mult de douăsprezece crime și sperase ca, într-un final să aibă banii, să o elibereze pe sora lui și totul să devină trecut. Habar nu avea că jocul murdar în care intrase, avea să aducă o sumedenie de consecințe în viața lui. Fusese orbit de furia și dorința de aș salva sora, încât ajunsese să nu mai diferențieze binele de rău.

—Ce-s astea? întrebă un alt polițist, uscățiv, cu buze sângerii, uscate și părul de un castaniu închis ce părea murdar.

—Hainele pe care le-am purtat când...

Făcu o pauză și își frământă mâinile. În momentul în care avea să recunoască, polițiștii aveau să îl bage într-o celulă și să îi intenteze proces, iar nimic nu avea să îl scape din acest joc în care el singur intrase.

Închise ochii și trase puternic aer în piept, simțind cum toată lumea lui avea să se termine într-un singur moment. Fusese vinovat și nimic nu avea să schimbe asta...criminalii că al nu aveau dreptul la fericire, iubire deplină, libertate și...la viață. Cei ca el, meritau să moară indiferent de motivele pentru care aleseseră acel drum.

—Eu sunt cel care a comis crimele din ultimul an! rosti și în momentul în care cuvintele îi părăsiră gura, ureche începură să îi țiuie și mintea să îi fie invadată de toate privirile de durere ale oamenilor pe care alesese să îi ucidă. Câtă compasiune cereau ochii lor când moartea li se plimba prin fața ochilor, viața lor atârnând pe un simplu fir de ață.

Un urlet îi împânzi mintea și trupul începu să îl doară. În timp ce polițiștii îl abordară și simți cum i se pun cătușele, Gabriel își privi mâinile și văzu pe ele pete de sânge care nici nu existau ok realitate. În momentele în care clipea, retrăia tot și crea ce îl durea cel mai tare era că Luiza și Nora aveau să sufere. Singurele femei pe care le iubea, aveau să sufere pentru că el era un criminal.

Se trezi aruncat într-o celulă și i se spusese că trebuiau luate amprente de la el și de la probele care fuseseră recoltate de la victime și păstrate pentru un posibil proces, apoi tu lăsat acolo, în întunericul unei celule de la sediul poliției.

Se așeză și își trase genunchii la piept, plângând amar. De ce făcuse asta? De ce se tunde atât de tare să renunțe la joc și omorâse oameni pentru bani pe care nu ii primise? De ce Aspen îl făcuse să treacă prin toate acele lucruri?

Se gândi, pentru a mia oară la sora lui. Făcuse toate astea pentru ea și o mințise că avea să o ajute să iasă, dar el voia să câștige bani necinstit.

Lașul.

—Îmi pare rău, Nora! își strânse el pumnul și îl puse în dreptul inimii, simțind cum toată rațiunea lui se frânge. De ar fi putut da timpul înapoi,, sub nici o formă nu ar fi ajuns să facă asta. Îmi pare rău, copilul meu nevinovat! N-am putut să te apăr și să te eliberez! a vorbit și și-a mușcat buza atât de tare, încât a simțit gustul metalic al sângelui invadându-i gura.

Dar nu merita să își plângă de milă. Drumul pe care îl alesese fusese acesta și nimic nu avea să mai fie la fel ca înainte. Avea sat plătească pentru fiecare picătură de sânge vărsată și pentru fiecare durere pe care o lăsa în urma victimelor.

Apoi se gândi la Luiza și o durere și mai puternică puse stăpânire pe inima lui. De ce se îndrăgostise atât de tare? De ce apăruse ea tocmai atunci, când el avea să ucidă? De ce lumina ei nu îi călăuzise calea înainte să se afunde pe acest drum fără fund?

—Îmi pare rău, Grăsuțo! Îmi pare rău pentru fiecare lacrimă pe care o să o verși! își șterse nasul și durerea continuă să îl bântuie.

Libertatea lui se termina începând cu acea seară.

Îmi pare nespus de rău că am lipsit, dar am avut mult pe cap și totul s-a adunat asupra mea, așa că nu am avut timp de scris. Sper să vă placă.
Nu e editat, apropo!