Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 31.

Luiza se trezi în momentul în care simți cum frigul o cuprinde și lumina difuză a dimineții îi intră în ochi. Se strâmbă ușor și un sentiment ciudat îi năpădi inima. Când deschise ochi, sesiză că patul era gol și în casă era foarte multă liniște.

Unde era, oare, Gabriel?

Se frecă la ochi și se ridică în capul oaselor, brusc jenată de faptul că era goală. Avea un sentiment ciudat și inima îi bătea cu putere. Deși abia se trezise, broboane de transpirație îi curgeau pe frunte și respira de parcă alergase la maraton. Ceva nu era bine și asta o îngrijora.

Inițial, se gândi că bărbatul era pe undeva prin casă, dar liniștea îi dovedea că nu e așa.  Privind în jurul ei, văzu un bilet pe noptiera de lângă pat și îl luă, ușor sceptică. Ce se întâmpla?

Îl deschise, cu mâinile ușor tremurânde și cu ochii împăienjeniți. Simțea că ceva nu era bine și, pe parcursul citirii biletului, groaza și durerea își puneau amprenta asupra ei.

Nu înțelegea pentru ce plângea mai mult și pentru ce îi era atât de frică. Poate pentru că cel pe care îl iubea, era un criminal? Poate pentru că îi era frică? Sau poate pentru că îi era milă de el și de sora lui.

—Ce e asta, Gabriel? șopti și își șterse lacrimile cu podul palmei. Nu putea să fie adevărat. Nu se putea ca el să fie un criminal, așa cum scria acolo. Trebuia să fie o greșeală, o glumă proastă. Trebuia să îl vadă și să îi confirme asta.

Se ridică din pat și goală, așa cum adormise după ce făcură dragoste, începu să caute agitată prin dormitor. Erau, într-adevăr, hainele lui, hainele unui criminal? Erau ochii care o priveau, ochii unui criminal? Erau buzele care o sărutau și mâinile care o atingeau, ale unui criminal?

—Nu e adevărat! dădu ea negativ din cap și credea din toată inima că totul e o glumă proastă a bărbatului. Nu e adevărat, nu e! Gabriel al meu nu poate să fie un criminal! Nu are cum! a continuat să se mintă singură, să plângă și să recitească de zeci de ori cuvintele de pe pagină.

A mers și s-a așezat pe pat, continuând să tremure. Mai mult ca sigur o mintea, făcea o glumă idioată cu ea. El nu era un bărbat care să ucidă.

—Gabriel! a strigat ea sfâșiată de durere și a așteptat cu inima strânsă ca el să intre în cameră și să îi spună că totul fusese doar o glumă proastă. Gabriel, nu glumi cu mine, te implor! șopti și lacrimile i se împreunară sub bărbia ușor triunghiulară.

Își trecu mâinile prin păr și agitația începu să își pună amprenta asupra ei. Cum adică el ucisese oameni? Cum o mințise în toate acele luni idioate? Cum făcuse pe bărbatul bun și care o iubea, dacă el era un criminal?

Își adună hainele de pe jos și privi scârbită patul unde făcuseră dragoste. Își dăruise, într-adevăr, trupul unui criminal nenorocit? Închise ochii și rememoră fiecare moment pe care îl petrecuseră împreună...nu, nu putea să fie adevărat. Gabriel era un bărbat mult prea bun pentru a fi un criminal. El sigur nu ar fi ucis nici un om...era doar o glumă proastă. Da, doar o glumă! Își repeta ea în minte, dar se îmbracă și, după ce îl mai caută prin apartamentul sărăcăcios, plecă, fară să conștientizeze, spre secția de politie. Trebuia să îl vadă. Trebuia să primească adevăratul... să afle că totul era doar o greșeală și că el era cel mai bun bărbat din lume...asta simțise ea, așa îl cunoscuse.

Ochii lui albaștri erau senini și zâmbea mereu. La naiba, aveai impresia că are o inimă plină de bunătate, în ciuda arogantelor pe care le făcea asupra ei.

La naiba! Se trezi ea cu o palmă mentală. Era posibil ca toată tărășenia asta să fie adevărată și el să fi vrut să o țină departe prin aroganțele lui? Umblase ea, într-adevăr, cu un criminal care era în libertate și care curmase viața atâtor oameni care nu aveau nici o vină?

Ajunsă în fața secției de poliție, șovăi și își bagă mâinile în buzunare, trăgând aer în piept. Plânsese și o făcuse pentru că știa că se minte sigură și că încearcă să ia apărarea cuiva care o mințise. Plângea pentru că era atât de îndrăgostită și viața fusese total împotriva ei. Și plângea pentru că îi era milă de el...și se întreba, chiar făcuse toate astea pentru Nora? Atât de mult își iubea sora, cât să ucidă?

—Vă ajut cu ceva, domnișoară? o întrebă un agent de poliție, venind spre ea. Uniforma albastră arăta ciudat în lumina dimineții și chipiul albastru îi acoperea fruntea lată.

—A...am...eu vreau să vorbesc cu cineva care... mi-a spus că e aici și...

—Vrei să vorbești cu un agent sau cum? o întrebă, ușor exasperat de bâlbâiala ei.

—Nu...prietenul meu s-a predat aseară...și mi-a lăsat doar o scrisoare în care îmi mărturisește că e un criminal, la dracu! își strânse ea pumnul și lacrimi începură să îi curgă pe sub lentilele ochelarilor. La naiba, am nevoie să aflu că toată asta a fost o minciună și că el e acel bărbat de care m-am îndrăgostit...nu un...

Și fu întreruptă de imaginea în care, doi polițiști îl conduceau pe Gabriel, împingându-l de la spate.

—Gabriel! strigă și fugi spre el. O durea inima să îl vadă așa...el nu putea să fie vinovat. Nu avea cum să fie! Își tot repeta.

—Ce cauți aici? o întrebă când agenții o depărtară de el.  Nu își dorea să o vadă acolo. Nu acum când toată lumea lui se prăbușea, când avea să plătească pentru toate crimele.

—Ce caut aici? Adevărul, Gabriel! Iubitule, spune-mi că nu e adevărat! îl imploră și durerea aproape că o îngenunchă în fața lui. Îl iubise prea mult care totul să se sfârșească așa.

—Ce vrei? rosti el iar. Nu îți e clar? Ești chiar atât de proastă? o jigni, deși îl durea. Dacă voia să o facă să îl urască și mai tare și să îl uite, trebuia să o trateze așa.

Agenții priveau discreți scena. Ce stupizi, spectatori la o dramă mută!

—De ce îmi vorbești așa, Gabriel? Vreau doar să știu... atât tot! E doar o glumă, nu? a vorbit, ștergându-și lacrimile cu podul palmei.

—Nu! Nu e nici o glumă și pleacă dracului de aici! aproape că ar fi strigat la ea, dar nu putea...nu putea pentru că o iubea și pentru că agenții ăia blestemați erau lângă el.

—Nu te cred! își scoase ea ochelarii și își dădu capul pe spate, cât să îl privească în ochi. Nu te cred! repetă și încercă să pară sigură pe ea, dar glasul îi trăda teama...durerea.

—Sunt un criminal, Luiza, fie că vrei sau nu! Acceptă ce a fost între noi și pleacă...doar nu credeai că o să te iubesc pentru toată viața, grăsuțo! și îl durea inima la fel de tare cum o durea pe ea...poate chiar mai rău.

—Cum ai putut să faci asta? Ești un nenorocit!  începu ea să îl lovească. Ai ucis atâția oameni nevinovați! De ce? îi era scârbă de el. Ești un criminal nenorocit! Un animal!

—Termină dracu! i-a prins mâinile într-ale lui și a privit-o în ochi. Ce știi tu? Ai trăit toată viața în puf și ai avut toate condițiile pentru că tăticul tău e primarul orașului! Cum poți să vorbești despre ce am făcut eu când toată viața ta nu ai dus lipsă de nimic? ochii lui albaștri o înspăimântau. Nu mai aveau același efect liniștitor asupra ei. Nu-i mai putea privi.

—Ești...te urăsc din toată inima mea! îl lovi ea cu pumnul în piept, iar el se smulse din strânsoarea agenților de poliție, lipindu-și, pentru câteva clipe, buzele de ale ei, căci fu tras iar și, fără să aibă timp să privească, dus spre o celulă până la procesul care avea să îi condamne viața.

Și prin sărut, avea să păstreze imaginea ei vie. Avea să îl vegheze, ca o fantasmă, pentru o eternitate cât avea să fie închis. O iubea și probabil că avea să o iubească toată viața lui. Tot ce își dorea era ca ea și Nora să fie bine...căci el, greșise atât de mult și nici Dumnezeu nu îl putea izbăvi.

Îmi pare rău că am lipsit.
Lectură plăcută și să știți că nu este editat și că ne apropiem de final. Vă mulțumesc și vă îmbrățișez. Aveți grijă de voi și nu lăsați mass media să vă manipuleze mințile.