Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 36.

Îi era teamă. Se simțea plin de emoții știind că avea să stea față în față cu sora lui și cu Grăsuța. Cum aveau să reacționeze? Poate că nu aveau să îl recunoască sau poate că aveau să îl urască.

Conducea mașina de la polițiști spre locul în care i se spusese că sunt cele două persoane importante din viața lui și privea pe fereastră cum timpul se scurge pe lângă el. Copacii creșteau și îmbătrâneau, dar nu conteneau să umbrească pământul. Ei erau veșnici până când omul decidea să îi ucidă. Ce ironie!

Inima îi bătea cu putere și palmele îi transpirau. Cât stătuse în celula lui, Gabriel înțelesese atâtea lucruri și dobândise o frică pe care nu o avusese până atunci. Frica de a muri singur, în singurătatea și în întunericul acelei celule. Teama că nu avea să fie iertat de Dumnezeu pentru toate păcatele lui, dar conștientiză că El iartă. Dumnezeu își iartă copiii pentru fiecare greșeală.

Luiza îl vizitase de câteva ori, dar el refuză să iasă. Nu voia să vadă disprețul din ochii el albaștri și să îi asculte insultele. Nu voia să fie rănit direct în inimă de ura pe care fata ajunsese să i-o poarte. Deși gardianul insistase că fata dorește să îi vorbească, el refuză cu înverșunare. Cum avea să poată să o privească în ochi, când ochii ei aveau să împartă ură? Ce folos avea să o vadă și să simtă și mai multă durere? Prefera doar să și-o amintească pe cea care i se oferise lui cu trupul și sufletul, nu pe cea care îl ura din toată inima și care îi spusese că simte doar ură și scârbă pentru el.

Și Nora? Probabil că sora lui îl ura atât de tare! O rănise și o făcuse să sufere lăsând-o în acel sanatoriu și, mai ales, o dezamăgise ucigând oameni nevinovați. Cum avea să poată mângâia obrajii surorii lui cu mâinile care produseseră vărsare de sânge?

Își privi mâinile care se strângeau pe volan și închise, pentru o fracțiune de secundă, ochii. Îl durea inima atât de tare și se căia pentru ceea ce făcuse, dar nimic nu avea să spele sângele vărsat. Răul era făcut și oamenii nevinovați pe care îi ucisese, putrezeau în pământ. Unii erau atât de tineri! Unii erau atât de puri. Dar toți erau suflete care nu meritau un asemenea final.

—Asta o să rămâi, Gabriel, un criminal! își șopti ușor în momentul în care ajunsese în fața complexului unde sora lui avea închiriat un apartament, din banii Luizei, și unde ambele fete petreceau o bună parte din timp.

Inima îi bătea cu putere și întregul său suflet erau sfâșiat. Nu avea nici o șansă să fie iertat. S-ar fi pus și în genunchi și și-ar fi cerut iertare, dar știa că toate crimele făcute nu puteau să fie spălate. Nu exista nici o șansă.

Se opri și își puse capul pe volan, plângând. În ultimul timp plânsese mai mult ca niciodată pentru că în adâncul sufletului, era un om care suferea. Acolo, dincolo de mintea și trupul celui care fusese un criminal, se ascundea un suflet plin de durere și de amăgire. Un suflet care avea nevoie de dragoste și de afecțiune. Un suflet care plânsese atât de mult și care se abandonase durerii.

Bătaia pe care o primise în celule fusese cea care lăsase amprente fizice și psihice asupra lui. Spatele și mâinile îi erau acum pline de cicatrici și urechea dreaptă avea o cusătură care avea să fie ieșită în evidență tot timpul. Numai el știa câtă bătaie primise din cine știe ce motive. Și, la fel, numai el știuse de câte ori șobolanii îi treceau peste picioare și peste trup în celula întunecată. Inima lui nu mai era ca înainte și nici el nu mai era, tocmai de asta avea nevoie de sora și de iubita lui. Voia ca ele să spele tot ce fusese rău cândva.

Trecuseră șase luni de când se predase și astăzi era iarăși liber, dar toate lunile în care suferise în tăcere, aveau să îl bântuie pentru o eternitate. El nu mai era omul care fusese și nici nu avea să mai fie. Nu era nici un mod în care el să se vindece. Când se privea în oglindă, vedea urmele care ascunseseră omul ce existase cândva. Unde era acum bărbatul care știa să zâmbească? Copilul care mânca vată pe băț alături de Nora și care visa să ajungă medic? Unde se ascundea cel care fusese înainte de abuzurile lui Audrey? Cine credea că un nenorocit chel și cu nume de femeie, poate să fie atât de rău? Cine credea că mama care dăduse viață a doi copii, nu avea să îi creadă pe ei, ci pe nenorocitul care îi violase copilă în fața fiului adolescent, legat de scaun?

Își șterse lacrimile, dar nu se putu opri din plâns. Cât de sfâșiată putea să fie inima lui și cât de mult își dorea ca în aceste momente să fie strâns în brațe și sărutat. Să i se spună că e iubit și că totul a trecut. Avea nevoie de toate aceste lucruri pentru că era un copil rănit.

Făcându-și curaj și încercând să poticnească plânsul care îl zguduia, Gabriel coborî din mașină și simți cum îi vine să verse, așa că se aplecă, ținându-și coatele pe genunchi. De când nu mai mâncase ceva ce să îi priască? De când nu mai băuse o apă care să aibă gustul pur și rece?

Varsă și îi veni să țipe. Întreg trupul îl durea și era atât de obosit. Se temuse atât de mult și continua să o facă. Nimic nu putea sau îi ia teama din suflet.

Se șterse la gură și, încercând să își oprească spasmele trupului, păși spre clădirea unde se ascundeau ele. Alinare sau durerea lui. Nici el nu știa. Putea să fie iubit și iertat sau putea să fie renegat.

Își făcu curaj să intre și să urce scările spre etajul scris pe foaia de la poliție. Îl dureau și rănile fizice și cele psihice, iar trupul îi era cuprins de flăcări și spasme. Avea un atac de panică.

Aveau să îl recunoască tuns așa și plin de răni? Slab și plin de o durere pe care nimeni nu o cunoștea? Aveau să îl poată face să uite.

Se opri în fața apartamentului și se lovi cu fruntea de peretele rece, vopsit într-un albastru atât de liniștitor încât Gabriel simțea că privește cerul.

Cât de bine era să privești cerul și să simți aerul cald, iar vântul să te înfioare.

Și sună la ușă, simțind cum urechile îi vâjâie. Probabil că avea să leșine înainte ca cineva să îi deschidă. Se simțea atât de slăbit. Tot ce ținuse în el cât timp fusese arestat, acum se revărsa într-un atac de panică.

—Probil e administratorul, deschid eu! auzi vocea caldă au surioarei lui și își reprimă un geamăt de durere. Cum avea să o privească în ochi și să se bucure că ea e liberă.

Când ușa se deschise, micuța ființă cu părul blond și cu pistrui scoase un mic strigăt de durere și își puse mâinile la gură, izbucnind în plâns.

—Oh, Dumnezeule, frățioare! șopti printre suspine, dar Gabriel se prăbuși lângă perete, la picioarele ei.

Numai Dumnezeu știuse cum reușise să conducă în starea în care era!

—Luiza! Luiza, vino aici! a strigat copila printre suspine, încercând să își ridice fratele. Dumnezeule, Luiza, vino! repetă ea și își puse mâna pe fruntea care ardea.

Cu pași mici, Luiza se apropie și simți cum picioarele i se înmoaie la vederea celui care zace pe jos. Inima începu să îi bată cu putere și din ochii să îi curgă lacrimile, iar ea își puse mâna pe pântece. Gemu de durere.

Cum să nu îl recunoască?

—Dumnezeule, ce naiba? rosti ea, ajutându-și prietena să îl ridice și să îl ducă în casă. El era atât de greu, iar ele nu puteau ridica greutăți din diferite motive. Ce naiba? repetă Luiza când îl așezară pe pat și văzu lacrimile care se uscaseră pe obrajii lui. Îi atinse urechea rănită și simți cum întreg trupul îi arde.

Se întoarse, dar cum? Ardea tot și tremura.

—E un atac de panică! șopti, printre suspine, Nora și se îndreptă spre dulăpiorul în care își ținea medicamentele. Am avut de atâtea ori unul! rosti ea, panicată și luă un tubuleț cu ceva sirop. Deschide-i gura! rosti știind care este leacul pe care ea îl lua de atâtea ori.

Și îi turnă o picătură în gură, apoi se așeză, pe covor, lângă Luiza.

—Cum de s-a întors? Cum de e aici? rosti Luiza, mângâind necontenit pântecul său. Noi ce ce nu am știut că e eliberat în starea asta? repetă ea, continuând să plângă.

Amândouă plângeau pentru că Gabriel se întorsese și în ciuda a tot, amândouă aveau să îl ierte pentru că amândouă îl iubeau într-un fel anume.