Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 4.

Gabriel alerga în fiecare dimineață și asta avea să facă și astăzi. Își îmbracă unul dintre  obișnuitele hanorace și își luă pantaloni de trening, adidași, apoi ieși din casă.

În scara blocului o văzu pe Lucy, vecina lui, plângând și se opri lângă ea. Femeia avea probleme cu soțul ei agresiv.

—Ești bine? s-a apropiat de ea și a dat negativ din cap. Ochiul ei era vânăt. Deși Gabriel ucisese atâția oameni, tot ce ura era violența asupra femeilor. Nora, Lucy, Grăsuța...erau femei și nu meritau a fi rănite.

—Sunt bine. Du-te de aici...o să iasă...

Se bâlbâia. Și de dacă nemernicul ăla avea să iasă? Gabriel nu se temea.

—De ce nu pleci, pur și simplu? s-a aplecat la nivelul ei.  Ar fi vrut să o ajute, dar nu avea idee cum.

—Și unde să mă duc? Unde să mă duc? Cine ar primi o femeie cu doi copii? Cine m-ar ajuta? Poliția... mi-e și frică să îi contactez! lacrimile șiroiau pe obrajii ei și el își aminti de Nora. Își aminti de modul în care micuța lui soră lăsa lacrimi amare să curgă din ochii și albaștrii.

—Nu înțeleg. Preferi să stai lângă el și să te bată? Tocmai asta e. Ai copii! Două fete, Lucy. Le poți ruina viața! Și pe a ta, odată cu a lor! îi explică el.

—Și unde mă duc? Pe străzi? Și cu ce îmi cresc copii? Cum îi trimit la școală? Ce le dau să mănânce? El aduce bani. El susține totul! se ridică de lângă el. Trebuie să intru. Dacă se trezesc fetele, o să se îngrijoreze! și-a șters ea lacrimile. El privi, cu tragere de inimă, vânătăile femeii.

—Gândește-te, te rog, să contactezi poliția. E spre binele vostru. O să găsească un centru unde să stați! îi spuse el, dar femeia dispăru dincolo de ușa din lemn maroniu. Oftă și coborî, mai mult în grabă, scările.

Da, ucidea oameni fără milă. Da, era violent cu bărbații care trebuiau uciși, dar niciodată, nu avea să accepte ca o femeie să fie rănită. Ele dau viață. Ele sunt sursa a tot. Ele nu merită ceea ce el le face oamenilor care îi sunt datori cu viața lui Aspen.

Ieșind din scara blocului, o luă la fugă spre parc. Vântul bătea puternic pe lângă el și norii se adunau pe cerul dimineții, dar își continuă drumul, fără să aibă un punct fix.

Prin minte, îi treceau momentele când Nora îl implora să o ajute. Deși avea aproape optsprezece ani, el se lăsa doborât de blestematele de frânghii cu care era legat de scaun. Și se blestema pentru asta. Se blestema pentru că fusese atât de idiot încât să nu facă nimic când sora lui suferea din vina lui Audrey. Se blestema pentru că Nora era unde era doar din vina lui.

Se opri din alegat când telefonul începu să îi sune. Trăgându-și sufletul, se gândi că, cel mai probabil, îl suna Aspen, dar nu era așa. Era un număr de fix pe care nu îl recunoștea.

—Alo, frățioare? inima începu să îi bată într-un mod ciudat și o lacrimă îi căzu pe chip. Vocea Norei era la fel de plină de durere ca acum mai bine de șapte ani când fusese luată.

—Nora, îngerașul meu. Ești bine? Ai mâncat? Ai mai ieșit la aer? Ți-ai luat medicamentele? o bombardă cu întrebări, încercând să își păstreze calmul deși voia să strige. Să meargă la Audrey și să ucidă cu mâinile lui, căci nu era ceva străin pentru el să facă asta. Ar fi fost atât de ușor, dar nenorocitul merita o moarte dureroasă.

—Sunt bine, dar vreau acasă, Gabriel. Stau de atâția ani aici... mi-e dor de casa noastră, de mama! M-au legat zilele trecute, m-au închis într-o cameră albă. Nu am făcut nimic. Mi-e așa de teamă! fata plângea.

Scrâșni din dinți. Trebuia să o elibereze și asta cât mai curând. Trecuseră atâția ani blestemați în care nenorociții ăia o chinuiau pe sora lui. Atâția ani plini de durere și venin.

—O să fie bine, îngerașule, nu te teme! Îți promit că am să te scot de acolo cât mai repede, bine? Îți jur că nu o să mai stai mult acolo! lovi cu pumnul în copacul de care se sprijinea.

—Mi-e așa teamă...ieri nu m-au lăsat să mănânc pentru că...nu știu...nu le-am făcut nimic. Mă pedepsesc de câte ori au ocazia. Vreau acasă...te rog! știa că sora lui plânge. Știa și nu putea să facă nimic.

—O să fie bine, Nora. Mai așteaptă puțin, bine? vru să îi spună că mai avea de strâns o grămadă de bani, dar se abținu.

—Bine! își trase ea nasul. Te iubesc mult.

—Și eu pe tine. O să ne vedem curând, bine? dar fata închisese deja când el rosti asta. Își bagă telefonul în buzunar și continuă să alerge.

Trebuia să o scoată de acolo, să strângă banii ăia nenorociți ca să o poată scoate atunci când împlinește optsprezece ani, deși ăsta ar fi prețul libertății lui. Ar fi dat orice să aibă oportunitatea să o scoată înainte să devină majoră, dar nu se putea.

Se oprii din alegat și se așeză pe o bancă, încercând să își limpezească gândurile. Dacă mama lui nu ar fi implicată în jocul nenorocit al lui Audrey, l-ar ucide, dar amândoi, atât cât femeia care le dăduse viață lui și Norei, cât și Audrey, aveau vina asupra a ceea ce pățea fata. Ei erau singurii vinovați și el nu putea să facă nimic... decât să o scoată mai repede de acolo.

Telefonul îi sună pentru a doua oară și, trăgând aer în piept, răspunse.

—James Darwin, treizeci și trei de ani, om de afaceri! începu Aspen să îi descrie următoarea victimă. El începu să bată din picior.

—Când? îl întrebă.

—Cel târziu săptămâna viitoare! și îi închise în nas. Gabriel oftă, închizând ochii.