Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 10.

Taxiul mergea liniștit pe străzile orașului către locuința lui Gabriel, în timp ce pasagerii, stând pe locul din spate, încercau să scape de sentimentele care îi măcinau. Erau agitați și o tensiune pe care nu o simțiseră până acum, se născuse între ei. Amândoi se simțeau incomod.

—Ce dracu fac acum? își trecu Luiza o mână prin păr, apoi trânti telefonul peste picioarele ei și își scoase ochelarii.  Gabriel realiză cât de diferit arăta fața ei fără ochelari și, într-un fel, îi plăcea, dar voia să își nege sentimentul care îi invada mintea. Voia să știe de ce e agitată, dar tăcut din gură. Acum ce fac? se întoarce ea ușor spre el și Gabriel se încruntă.

—Ce s-a întâmplat? îndrăzni să o întrebe.

—Am trei prietene și nici măcar una nu e dispusă să mă primească la ea. Au băgat tot felul de scuze! pufnește fata. Ba că sunt plecate, ba că au oaspeți...ce fac eu acum? își trecu ea o mână prin păr. Gabriel nu se putea abține să nu o analizeze. Era...un fel de transă care îl cuprindea sau, pur și simplu, faptul că după atâta timp avea pe cineva căruia îi păsa câtuși de puțin, îl făcea să se emoționeze. Dădu ușor din cap să își alunge gândul.

—Păi...nu ai unde altundeva să te duci? o întreabă, încercând să o ajute să găsească o soluție. Sau, pur și simplu, te duci acasă...poate găsești o scuză sau ceva...

—Nu pot să mă duc acasă! îl întrerupe. Tata face mare caz din orice și o să mă certe băgând tot felul de motive că nu trebuia să te ajut și toate cele! șoferul îi ignora, văzându-și de drum.

Ochii fetei arătau atât de diferit fără ochelari. Mult prea deschiși la culoare și albaștrii.

—Chiar nu ai unde? vorbi și scânci de durere când simți că piciorul îi amorțește.

—Nu...sau nu știu. O să mă descurc! dădu ea din mâini, apoi își puse ochelarii și imediat taxiul opri în fața unui bloc.

—Se pare că am ajuns! zâmbi el și deschise ușa.

—Stai să te ajut! se dădu ea jos și așteptă ca șoferul autoturismului să deschidă portbagajul ca să poată lua cârja bărbatului.

Se apropie de el și îl îndemnă să se țină de umerii ei, ajutându-l să iasă din mașină. El scânci de durere căci simțea cum coastele îl ard. De ce circulase cu așa viteză?

—Te-am lovit? îl privi fix când îl văzu roșu la față și respirând greu.

—Sunt bine! rosti, dar vocea era cu totul diferită, era răgușit.

—Dumnezeule, nu mai spune că ești bine. Te doare! îl privi ea fix. Te ajut să urci și să îți schimbi pansamentul! vorbi ea. Fără să știe de ce, situația în care se afla cel din fața ei, o îngrijora. Scotoci prin buzunarul gecii și îi oferi bani șoferului, apoi îi făcu semn să plece.

—O să îți dau banii înăuntru! privi el după mașina care, ușor, se făcu dispărută pe străzi. Nu avea nevoie de milă. Nu avea nevoie de cineva care să îi plătească un amărât de drum cu mașina.

—Ține-te de mine! îi făcu ea semn și Gabriel se prinse cu mâna de gâtul ei. O femeie se uită ciudat la Luiza, probabil pentru că avea hainele murdare, dar fata o ignoră și, urcară, în liniște, spre apartamentul în care locuia Gabriel.

—Ascultă, Luiza, ești o fată inteligentă...dar casa mea nu e .... adică, nu cred că se aseamănă cu cea în care locuiești! vorbi el și scotoci prin buzunarul gecii după cheie. Noroc că nu o pierduse.

—Să nu ne gândim la astea. Sunt aici să te ajut, bine? zâmbi ea și Gabriel luă mâna de după gâtul ei, deschizând ușa. Mereu reacționa ciudat în prezența lui. Mereu se agită și obrajii îi erau roșii.