Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 13.

Au trecut deja șase zile de când Gabriel nu a văzut-o pe grăsuță și, deși încearcă să se mintă singur, îi simte lipsa. Are nevoie de ea acolo și pace.

Mâna nu îl mai durea atât de tare și probabil că trebuia scoasă din ghips, iar piciorul nu îl mai sâcâia atât de rău. Încă îl mai dureau coastele și capul din când în când, dar încerca să le ignore. Totuși, îi era, într-un fel sau altul, dor de grăsuță. Se obișnuise să aibă cineva grijă de el, să aibă cu cine vorbi și pe cine să mai tachineze. Se obișnuise cu prezența ei.

Luă telefonul de pe noptieră și caută numărul ei în agendă. Voia atât de tare să o sune, să vorbească cu ea, măcar o clipă. Înainte de Luiza, nimeni nu se comportase frumos cu el și nu înțelegea de ce lui îi plăcea asta atât de tare.

Găsi numărul ei și, fără să își dea seama, zâmbi. Ar fi trebuit să îi treacă numele adevărat, dar lui îi plăcea atât de tare să o alinte.

—Ce faci cu mintea mea, grăsuțo? Ești mai aprigă decât durerea asta de cap! Te ții morțiș de gândurile mele! vorbi el, privind telefonul. Clar, o lua razna.

Oftă și își trecu mâna peste chip.

—Ieși din mintea mea, te rog! Nu pot să te las să te apropii de mine, grăsuța mea! și abia după câteva secunde realiză alintul pe care i-l pusese. Grăsuța mea! repetă el și oftă.

Când își căuta disperat un loc de muncă, acum câteva luni, dăduse de Aspen care căuta un bărbat apt pentru un job. Nu erau scrise detalii, nimic, era menționat doar că are nevoie urgentă de cineva care să lucreze pentru el. Așa că, plin de speranță, Gabriel sună la numărul de telefon și stabili o întâlnire cu bărbatul.  Când află care era, de fapt, postul oferit, vru să renunțe, dar nevoia disperată de bani și teama, îl făcură să rămână.

Fusese mai greu cu prima victimă și cu a doua, dar pe parcurs se obișnui, deși ura să facă asta. Aștepta ziua blestemată în care să fie plătit și să pună punct jocului murdar în care intrase.

Gândurile îi fură stopate în momentul în care cineva bătu la ușă și, pufnind, se ridică. Spera din tot sufletul să nu fie nenorocitul de Aspen.

Se ridică și, folosindu-se de cârjă,  merse spre ușă. Nici piciorul nu îl mai durea atât de tare ca în prima zi, dar ghipsul era atât de greu și asta îi îngreuna mersul.

Deschise ușa și simți cum inima îi bate de zeci de ori mai accelerat.

—Grăsuțo? ridică el o sprânceană și o privi fix. Se bucura că era acolo, dar în același timp, voia să o alunge. Să țipe la ea și să o facă să îl urască. Să o depărteze de el. Voia să o apere de dezastrul pe care nenorocitul de Aspen îl provoca în jurul lui, dar mai mult își dorea să o știe acolo.

—Bună! vocea ei suna diferit și nu zâmbea ca de obicei, iar asta îl îngrijora. Îi plăcea să o vadă râzând și având obrajii roșii de emoție.

—Ești bine? o întrebă când văzu cum ochii ei sunt împăienjeniți de lacrimi. Simțea un gol ciudat în stomac să o vadă așa.

—Îmi pare rău că am venit aici, dar nu știam unde să merg și...aveam nevoie de liniște! se abținea să nu plângă și el vedea asta.

—Intră! îi făcu el semn și fata dădu din cap. Luiza își scoase încălțările și haina, apoi se întoarse spre Gabriel.

—Probabil nu trebuia să vin, dar...

—Lasă scuzele, grăsuțo! Ce s-a întâmplat? făcu el un pas spre ea. Voia să se aplece la nivelul ei și să o privească în ochi. Să îi șteargă lacrimile ce n-au curs încă, cu buzele lui.

—Eu...

—Hai să ne așezăm! îi spuse el și se îndreptară spre dormitorul lui. Deși văzuse o singură dată, casa lui Gabriel, așa modestă cum era, îi devenise familiară.

—Tu te simți bine? îl întrebă ea. Încerca, oare, să ocolească subiectul?

—Grăsuțo, o atenționă el, ce s-a întâmplat? vorbea pe un ton îngrijorat. Clar, fata pățise ceva, dar mai mult îi plăcea faptul că alesese să vină la el.

—Gabriel, șopti și își drese vocea care-i era frântă, exact înainte să verse lacrimi, avionul pe care vărul meu îl pilota, s-a prăbușit prin munți și nimeni nu dă de el! vorbi ea și imediat lacrimile începură să-i curgă pe obraji.

Nu știa ce să îi zică sau să facă, nu știa cum să reacționeze, dar fata plângea în fața lui și asta îl făcea să se îngrijoreze.

—Luiza! îi spuse el pe nume și îi ridică bărbia cât să o privească în ochi. Îl dezarma tristețea din privirea ei. Sunt sigur că o să îl găsească, bine? îi vorbi el și cu degetele lui îi șterse câteva lacrimi ce șiroiau pe obraji.

—Mi-e atât de frică! hohoti ea în plâns și, într-un impuls pe care Gabriel nu avu timp să îl realizeze, fata îl îmbrățișă atât de strâns încât rămase o clipă fără aer.

Își puse mâna sănătoasă pe spatele ei și o mângâie ușor. De când nu mai simțise căldura unei persoane într-o îmbrățișare? De când nu mai simțise o inimă bătând atât de aproape de a lui?

—Liniștește-te! îi șopti el, continuând să își plimbe mâna pe spatele ei. Nu știa ce să facă sau să zică, dar trebuia să o ajute.

—Dacă o să moară? oftă ea.

—Nu spune asta! Nimeni nu o să moară, ai să vezi! Vărul tău o să fie găsit și o să se întoarcă, ai să vezi! o depărtă el din îmbrățișare și o privi în ochi.

—Mi-e frică! își mușcă ea buza de jos.  Nu îl privea în ochi.

El îi scoase ochelarii și o prinse de obraji astfel încât să se privească.

—Nu mai plânge, grăsuțo! îi vorbi el și o sărută pe frunte. Ea înghiți în sec, iar Gabriel nu înțelegea de ce se comportă așa cu ea și de ce îi păsa.

—Îmi pare rău că te-am deranjat, dar nu puteam să stau acasă. E un dezastru total...aveam nevoie de liniște! îi vorbi ea și el îi zâmbi.

Și el se bucura că fata alesese să găsească liniștea în apartamentul său.

—Poate sunt eu un nesimțit, dar poți conta pe mine! îi făcu cu ochiul.

—Îți mulțumesc! șopti ea.

—Cu plăcere, grăsuțo! îi mai șterse el o lacrimă. Și nu mai plânge. O să se rezolve totul, bine? încercă el să îi zâmbească. Ți-e foame? Tocmai mă gândeam să comand ceva! îi zâmbi el și fata dădu din cap, ștergându-și obrajii cu podul palmelor.

Și Gabriel comandă ceva de mâncare, apoi începu să discute cu fata. Iubea la nebunie compania ei. Și, deși abia o cunoscuse, dorința să o sărute era atât de puternică.