Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 23.

Luiza și Luce se plimbau pe trotuarele pustii ale orașului. Tânăra se simțea incomod în preajma băiatului și regreta că ieșise să se plimbe cu el.

Se gândea la Gabriel și la faptul că el o ignorase, sau chiar nu o văzuse, iar asta o întrista. Voia doar să îl vadă și să îl întrebe de ce plecase și de ce o ignora. Voia, pur și simplu, să îl vadă, să îl plesnească și apoi să îl sărute.

—Te-ai gândit vreodată cât de mici suntem în Universul ăsta? i-a vorbit Luce, privind cerul înstelat și ea a oftat. Nu putea să fie atentă la el și nu voia să vorbească.

—Infinitul și Universul sunt uriașe și nimeni nu le poate controla! a vorbit, amintindu-și o replică dintr-o care pe care o citise cândva.

—Universul e format din atâtea particule și...noi suntem atât de mici și inofensivi în toată lumea asta! a continuat el și fata oftă adânc, dându-și ochii peste cap. O plictiseau discuțiile lui.

—Nu știu, Luce, și nici nu mă gândesc la asta! a răspuns și s-a oprit în loc.

Îi plăcea plimbarea și îi plăcea să simtă lumina stelelor și a lunii asupra ei, dar își dorea să fie acolo cu Gabriel. Își dorea să îl țină de mână și să îi simtă mirosul puternic specific lui. Și-l dorea aproape.

—Lumina stelelor se reflectă atât de frumos în părul tău! vorbi și fata îl privi distrasă.

—Poftim? se încruntă și băiatul se întoarse cu fața spre ea.

—Nu vreau să mă înțelegi greșit, doar am spus ce am simțit! concluzionă el și, cu un zâmbet strâmb, se apropie de ea. Vreau doar să știi că ești drăguță, Luiza!  vorbi și mâna lui poposi peste a ei.

Și, din apropiere, un motor își făcu sunetul prezent. Luiza, se uită spre bărbatul cu cască și inima i se strânse într-un ghem. Deși purta cască de motociclist și abia îi zări ochii, îl recunoscu.

—Stai aici, vorbi Luce, sigur e un idiot care caută scandal! continuă el.

Și motociclistul își scoase casca. În clipa în care privirea lui o întâlni pe cea a Luizei, fata încremeni și își simți buzele uscate. Nu știa de ce el acolo, dar inima ei tresărea de fericire și tot ce conta era că el era atât de aproape de ea.

—Vă întrerup escapada romantică? vorbi și își bagă mâna dreaptă în buzunarele pantalonilor. Fără îndoială, era gelos.

Ochii lui albaștri o fixau pe grăsuță și maxilarul îi era încordat. Când o văzu atât de aproape de acel băiat, își simți întreg trupul săgetat de o gelozie ciudată și nu putu să se abțină.

Grăsuța era a lui și idiotul ăla trebuia să facă bine și să stea departe de ea.

—Eu zic să ne lași, golanule! se încruntă blondul și Gabriel rânji. Luiza îl priviea cu ochii mari și el nu putu să ignore faptul că nu purta ochelari și privirea ei strălucea. Cum putuse să o lase baltă și să o ignore pentru idiotul de Aspen?

—Eu zic să îți măsori cuvintele, șoarece de bibliotecă! își scoase el mănușile de piele și le baga în buzunarele hanoracului.  Ce cauți aici? o privi pe Luiza și fata tremură ușor.

—Cum ce caută aici? Suntem la întâlnire, tu nu vezi? făcu tânărul un pas spre Gabriel. Statura mică a blondului îl făcu să chicotească ușor.

—Luce... începu Luiza, dar habar nu avea ce să spună.

—Eu zic să pleci, golanule. Nu știi cine sunt părinții noștri! încercă el să iasă învingător și Gabriel râse, dându-și capul pe spate.

—Te-am întrebat ce cauți aici! vorbi pe un ton apăsat și Luiza se lipi de peretele lângă care era. Îi fusese atât de dor de el, încât acum nu știa ce să spună. 

—Am ieșit... mă duceam acasă! vorbi ea, bâlbâindu-se.

—Cu șoricelul ăsta? râse și făcu doi pași spre ea, împingându-l pe Luce. Modul în care o privea striga dorința lui de a o săruta și buzele lui ardeau de dorință. Și-o dorea și faptul că fata ieșise cu tocilarul blond, îl făcea să vrea să îi tragă ciudatului un pumn în față.

—Luce, pleacă, mă descurc! i-a vorbit ea celui care se tot agita pe lângă ei.

—Te descurci? Cu derbedeul ăsta? În ce te-ai băgat? pufni ușor panicat. Îl amuza atât de tare pe Gabriel.

—Eu zic să pleci până nu îți dau un pumn! vorbi bărbatul și, panicat, tocilarul se conformă, fugind. Îl speria Gabriel.

—Gabriel! strigă Luiza când fu luată pe sus și dusă spre motocicletă. Îi fusese atât de dor de parfumul lui și de îmbrățișarea puternică încât nu mai conta că voia să îl plesnească.

O așeză pe motocicleta neagră și îi puse casca lui în cap, fără a-i spune un cuvânt, iar ea, tăcută, se conformă lui.

Băgându-și mănușile în mână și ignorând faptul că nu mai purta cască, se urcă și goni pe șoseaua pustie.

Mâinile Luizei îi strângeau talia și îi simțea inima bătând, lipită de spatele lui, iar asta îl înnebunea.

În pustietatea unei seri târzii, sub cerul cald al nopții, erau numai ei doi, pierduți într-un Univers al lor.

Ajunși în fața locuinței lui Gabriel, bărbatul parcă motocicleta la locul ei și se dădu jos, luând fata de mână și trăgând-o după el.

Ajunși în apartamentul lui, trânti ușa și apăsă pe întrerupător, apoi o lipi de perete. Îi scoase casca de pe cap și o privi în ochi. Fata îl dorea la fel de tare cu și-o dorea el.

—Te-ai sărutat cu șoarecele ăla de bibliotecă? o privi fix și îi prinse bărbia între degete. L-ai lăsat să îți simtă dulceața buzelor, iubito? pufni și ea înghiți în sec.

—Nu, Gabriel, nu am făcut asta! oftă. În mod normal, ar fi trebuit să o sperie bărbatul, dar atingerile lui o făceau să uite de tot.

—L-ai lăsat să te atingă? pufni. L-ai lăsat să te facă să îl iubești? vorbi și trase ușor de hanoracul pe care fata îl purta. Hanoracul lui.

—Gabriel, oftă, ai dispărut atâtea zile și m-ai ignorat, dar orice te-a făcut să faci asta și orice crezi despre mine, nu sunt o târfă! îndrăzni să îi vorbească. Dacă asta ți-ai închipuit când te-am lăsat să mă atingi, te-ai înșelat! îl înfruntă și cuvintele ei îl uimiră.

—De ce crezi asta? vorbi pe un ton grav. Asta crezi? Că vreau doar să îți intru în chiloți? pufni și se depărtă de ea, trecându-și o mână prin păr.

Cum de credea asta când el se îndrăgostise nebunește de ea? Și cum să îi spună ce simte dacă tot ce făcea era să o pună în pericol?

—Atunci de ce ai plecat? De ce nu mi-ai răspuns la telefon și te-ai comportat cu mine de parcă nici nu existam? îl întrebă.

—Pentru că m-am speriat! îi mărturisi. M-am speriat că mi-ai spus că mă iubești și nu mi-a venit să cred. M-am speriat că pe mine nu m-a iubit nimeni niciodată și că nu știu ce dracu am făcut să merit asta! a oftat și Luiza, depărtându-se de ușă și făcu un pas spre el. Nu sunt obișnuit să fiu iubit, Luiza! Nu sunt obișnuit să îi pese cuiva de mine! pufni și își puse mâinile pe obrajii ei, privind-o în ochi.

—Eu...nici eu nu sunt obișnuită, Gabriel! a ridicat din umeri și el și-a lipit fruntea de a ei, privind-o în ochi. Și privirea lui transmitea fiori în adâncul inimii ei.

—Nu m-ai lăsat să termin ce am de zis! a chicotit ușor și și-a plimbat degetele pe obrazul ei. Nu sunt obișnuit nici să iubesc, Grăsuțo, dar cu tine, toate au un început!

Ochii ei erau confuzi și buzele i se uscaseră, iar inima lui bătea atât de puternic încât o putea simți cum vrea să îi iasă din piept. Urma să îi spun ce simte și nici că îi mai păsa de Aspen Gregory.

—Te iubesc, Luiza Emerson! Nu știu cum s-a întâmplat și când, dar te iubesc! a ridicat din umeri ca un copil mic și ea a lăsat două lacrimi să îi curgă pe obraz. Și o sărută. Gabriel o iubea și asta conta atunci.