Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 22.

Gabriel ieși din casă și își trecu o mână prin păr. Era obosit și nu o văzuse pe grăsuța lui de mai bine de o săptămână și jumătate. Își dorea atât de tare să o sărute iar și să își ceară scuze pentru ceea ce făcuse, dar mult mai bine era să se distanțeze și să o apare de Aspen.

Lovi cu piciorul în ușa apartamentului când se gândi la bărbat și la ceea ce ar putea să îi facă fetei.

El era un nenorocit, un criminal, , dar se considera mai mult de atât. Era numai vina lui că intrase în prostia asta de joc murdar și era o prostie mai mare că o lăsase pe fată să îl iubească.

Și când ieși din bloc, o văzu pe partea opusă lui. Cu căștile în urechi și rucsacul în spate, mergând de parcă nici nu l-a întâlnit. Nu-l observa, dar el era atent la fiecare gest al ei și părea că îi este atât de bine fără el. Părea că îl uită și el trebuia să se resemneze cu asta.

Își trase gluga hanoracului pe cap și o privi cum mai face câțiva pași până în stația de autobuz și se așeză, leganându-și picioarele. Purta hanoracul lui și asta îl făcea să tremure și să simtă ceva ciudat în adâncul sufletului.

De ce îl purta, dacă, probabil, nici nu se mai gândea la el?

Îl sunasem și îi scrisese, dar se oprise și asta îl făcea să creadă că ea, în sfârșit, se resemnează.

Ar fi traversat și ar fi sărutat-o, ar fi încercat să își ceară scuze, dar ceva îl oprea. Rațiunea îi spunea să o lase să îl uite.

Și plecă din loc fix în momentul în care ea își îndreptă privirea spre el. Îl recunoscu și vru să îi facă semn , să se ridice și să se ducă după el, dar autobuzul opri în stație și trebui să urce căci avea să întârzie.

Își întoarse capul și privi departe, pe fereastră, mirosind hanoracul lui și închise ochii, stăpânindu-și lacrimile. De ce nu vorbea cu ea? Cu ce îi greșise? Preț de câteva secunde, îl văzu de la spate. La fel de înalt și impunător, la fel de frumos, chiar dacă nu îl privea îndeaproape, avea același efect devastator asupra inimii sale.

Poate că se îndrăgostise mult prea repede și se lăsase purtatată pe valurile unei povesti imposibile și el nu avea niciodată să simtă la fel. Ce era dragostea până la urmă? Ea abia dacă fusese sărutată până să îl întâlnească și acum, nu putea uita atingerile lui.

Telefonul îi sună și privi ecranul. Nu cunoscu numărul, dar răspunse.

—Alo? se încruntă ea, vorbind încet.

—Hei, sunt eu, Luce! Mă gândeam dacă vrei să ieșim după amiază! vorbi băiatul și ea își agită mâinile în poală, trăgând din când în când de firul negru al căștilor. Și, dacă te întrebi de unde am numărul tău de telefon, mi l-a dat tatăl tău! vorbi el și fata își dădu ochii peste cap.

Oare dacă ieșea cu Luce, avea să îl uite pe Gabriel care o ignora de zile bune?

Încercase să îl sune de zeci de ori și îi lăsase mesaje, dar fără nici un folos, pur și simplu o ignora.  Poate că era mai bine așa. Poate că el nu o iubea și tocmai de asta se depărtase, sau poate că nu voia să aibă o relație cu o virgină idioata care habar nu are cum să sărute un bărbat, dar să îl satisfacă.

—Bine! vorbi ea, încercând să își stăpânească tremuratul din glas. Nu voia să facă asta, dar era singurul mod în care, gândea ea, avea să uite măcar puțin de bărbatul cu ochii albaștri care o cucerise și îi intrase până în adâncul inimii.

—Ce ușor a fost! auzi vocea interlocutorului său și își dăduse ochii peste cap. Mama ta spunea că ești...cum să zic să nu te superi? vorbi el în continuare.

—Antisocială? răspunse fata. Știa deja că mama ei crede asta. I-o spusese de atâtea ori.

—Tu singură ai spus-o! Păi...ne vedem la 18:00? Te iau de la liceu? o întrebă, iar ea oftă ușor.

—Bine! și închise apelul, oftând.

Nu voia să iasă cu el. Nu voia să iasă cu nimeni, nici măcar cu Gabriel, pe care dacă l-ar avea acum în față, l-ar plesni cu toată forța, urmând să îl strângă în brațe și să îl sărute, așa cum știe ea, dar el nu o vrea.

Bărbatul se îndrepta spre depozitul lui Aspen. Nu înțelegeam de ce îl chemase, dar trebuia să se supună.

În schimb, mintea lui era la ea și nu putea să uite că îi purta haina și, totuși, părea că îl uită.

Lovi cu pumnul în ușa de la ascunzătoarea lui Aspen și așteptă să i se deschisă. Într-un fel sau altul, el era ca ei. Un criminal fără suflet care merita să moară. Un nenorocit care distrugea vieți și familii. Un laș care nu avea curajul să renunțe.

—Ce mă bucur să te văd, Gabriel! rosti Aspen Gregory pe un ton plictisit și făcu doi pași spre el.

—De ce m-ai chemat aici? îl întrebă și își bagă mâinile în buzunarele blugilor.

—Unde te grăbești așa? Te-am chemat să vorbim, amice! vorbi el și privi, ușor, în spatele tânărului.

Aspen era cu zece ani mai bătrân decât Gabriel, dar era mult mai scund. Părul lui, albit mult prea devreme și modul în care arăta, îl făceau să pară un om inofensiv, dar era o brută.

Și imediat ce el privi în spate, Gabriel se simți lovit și imobilizat.

—Asta ai în plan? rosti el și simți lovituri. M-ai chemat aici să mă bați! vorbi și se simți trânti la pământ.

—Uiți cine are autoritate! vorbi și Gabriel, imobilizat pe burtă, era lovit. Nici măcar nu știa de ce, dar i se întâmpla.

—Autoritate pe dracu! Nu ești în stare să omori nici o muscă! vorbi printre lovituri.

—Stați! le făcu el semn celor doi care îl loveau și ei se depărtară. Ridică-te! îi porunci lui Gabriel. Și, cu o durere puternică în zona coastelor, el se ridică.

—Ești laș, Aspen Gregory! Nu vezi? Ai nevoie de oameni și pentru o simplă bătaie! râse ușor și își șterse sângele din colțul gurii.

—Ce prostii. Te pot ucide fără să îți dai seama! și își scoase pistolul din buzunarul de la spate.

—Îmi vreau banii! Nu cred că nu s-au strâns încă! vorbi el. Îl durea trupul și voia să iasă din asta.

—Nu ai nici jumătate! își dădu ochii peste cap. Și ai de ales, ori lucrezi pentru mine, ori târfa de soră ta rămâne în spitalul ăla de nebuni! vorbi el și Gabriel scrâșni din dinți.

—În viața ta să nu o mai blamezi pe Nora! vorbi și plecă.

Îl durea trupul și sufletul.  Nu trebuia să intre în jocul ăsta și habar nu avea cum să iasă din el.

Își trecu mâinile prin părul lui negru, ușor crescut, și gemu. Cum avea să iasă din asta?

Și telefonul îi sună. Era Nora.

—Bună, îngerașul meu! vorbi și simți cum o lacrimă îi curge pe obraz. Îi era dor de ea și trebuia să o scoată cumva de acolo.

—Gabriel, ce faci? întrebă fata.

—Bine, sufletul meu. La lucru. Ești bine? Ai mâncat? Ți-ai luat medicamentele? vorbi și își mai ștersese o lacrimă. În ciuda aparențelor, avea un suflet și îl durea ca naiba.

—Nu vreau să le mai iau. Îmi fac rău. M-am săturat. Nu vreau să mai stau aici! Mi-e dor de tine și de casa noastră, de lucrurile mele! știa că sora lui plângea, iar el, cu greu, încerca să se abțină.

—Nu mai e mult, Nora, îți promit! O să vin după tine când te aștepți mai puțin! Îți jur! vorbi el și își șterse sângele care încă mai curgea de la buza lui.

—Trebuie să închid. Ai grijă de tine! vorbi ea. Te iubesc, frățioare! șopti cu glas stins.

—Și eu te iubesc! Ai grijă! și apelul fu întrerupt.

Trebuia să o scoată de acolo. Se împlinise termenul idiot de șapte ani în care ea era obligată să stea acolo, dar îi trebuiau atât de mulți bani să o poată elibera.