Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 7.

Gabriel nu mai rezista nervilor care puseseră stăpânire peste el în urma apelului pe care îl avusese în urmă cu câteva minute cu sora lui. Nora plângea. Blestematele alea de asistente sau ce erau ele, în loc să aibă grijă de ea, o închiseseră într-o cameră, douăzeci și patru de ore, fără pic de mâncare. Unde naiba ajunsese sora lui? Idiotul de Audrey dormea liniștit în patul lui cald și își savura cafeaua, iar Nora zăcea într-un blestemat de spital!

Își luă pistolul din sertarul in care îl ținea și îl îndesă în buzunarul de la spate al pantalonilor negrii pe care îi purta, apoi ieși în grabă și se urcă pe motocicleta pe care o avea de la Aspen.

—O să te omor cu mâna mea, nenorocitule! O să te fac să regreți ziua în care ai venit pe lumea asta! O să plătești pentru ce i-ai făcut surioarei mele! mârâi el și ambală puternic motorul.

Nu îi mai păsa de nimic. Ce dacă mama lui avea să fie acolo și să îl apere pe nenorocit? Să îl susțină așa cum făcuse și acum câțiva ani când sora lui fusese luată din vina lui Audrey și femeia care le dăduse viață, alesese să stea cu mâinile în sân.

Luiza se plimba prin parcul din apropiere casei sale, ascultând muzică la căști și lăsând vântul să o răcorească. Obosise să stea acasă și să vadă cum nimeni nu are timp de ea. Tatăl ei stătea tot timpul la primărie, mama ei la fel și ea ce făcea? Stătea și aștepta ca măcar unul dintre ei să mai treacă pe acasă și să o salute. Da, avea aproape nouăsprezece ani, dar avea nevoie și de afecțiune.

Se așeză pe o bancă și trase aer în piept, amimtindu-și de bărbatul din cafenea și, lăsând capul în jos, își privi pantalonii pe care îi purta. Oare chiar se îmbrăca precum o bunică și era grasă? Oare el chiar avea dreptate? Adevărul era că fata avusese din totdeauna complexe de inferioritate datorită pistruilor, a ochelarilor și a modului în care arăta, dar chiar era așa cum îi spunea el?

Ar fi vrut să nu îi șteargă numărul de telefon. Să îl mai fi avut acum în agendă că i-ar fi scris câteva cuvinte dulci ca să nu se mai lege de ea. Și prin dulci , se gândea la ce era mai rău. Dar sigur nu ar fi reușit. Se temea, într-un fel, de el, căci ochii lui îi provocau o atare ciudată.

Oftă și încercă să își aranjeze părul care tot zbura din vina vântului, dar era fără folos. Nu avea să îi dea de cap de nici un fel.

O motocicletă trecu, în viteză, pe strada de la ieșirea din parc și imediat, o bubuitură ciudată se auzi.

—Dumnezeule! își scoase ea căștile din urechi și ieși, în fugă din parc. Era sigură că fusese un accident. Lumea se strânsese deja în jurul celui care trecuse în urmă cu câteva secunde și, printre oameni, lovind din coate, se apropie.

Bărbatul nu purta cască sau îi zburase și, printre petele de sânge de pe fața lui, îl recunoscu.

Simți cum aerul îi rămâne în gât și tuși puternic. Îi venea să verse datorita sângelui și a mirosului de cauciuc încins.

—Nemernicule? o usturau ochii. Se obișnuise să dea peste tot de el, dar așa? Ce naiba făcuse?

—De ce dracului nu sună nimeni la salvare? auzi vocea unei femei.

In ciuda insistențelor unui bărbat să nu se apropie, fata făcu câțiva pași spre bărbat.

—Nu te apropia, puștoaico! auzi  vocea unei alte femei, dar o ignoră. Își dorea să se apropie și nu înțelegea de ce. Voia să stea lângă el și să afle ce s-a întâmplat.

—Tu nu înțelegi să nu te apropii? o smuci un bărbat, dar ea se trase din mâna lui și îngenunche lângă el.

—Nemernicule! șopti aproape de chipul lui. Îi auzea respirația și părea să fie cât de cât, regulată.

—Nu îl atinge. O să vină salvarea! vorbi bărbatul de mai devreme. Își mușcă buzele și îi luă mâna într-a ei.

—Mă auzi? șopti ea. Văzuse multe filme și știa că trebuia ca victima să fie conștientă, dar el, cel mai probabil, se lovise la cap.

Gabriel deschisese ochii și o privi confuz. Îi ținea aproape închiși.

—Gră...suțo? tuși el. Îi curgea sânge de la buză sau din gură, nu își dădea seama și simți cum inima i se strânge într-un ghem. O recunoscuse chiar și în situația în care era. Vru să se miște, dar îl durea tot corpul.

—Dumnezeule, m-ai speriat!

Pistolul zburase undeva pe drum și se făcu dispărut printre mulțimea de oameni, dar el era îngrijorat din vina armei. Cine avea să o găsească?

—O să vină un echipaj imediat, bine? îi spuse ea și zâmbi. Îi plăcea să îi vorbească, deși nu îl cunoștea și se tachinau mereu.  El tăcu și încercă să își umezească buzele uscate, cu limba, dar gustul metalic al sângelui îi provoca o stare de vomă pe care nu și-o putu reprima și tuși, vărsând. Se îneacă fiindcă stătea cu fața în sus și ea îi întoarse, ușor, capul într-o parte să verse, apoi i-l așeză pe piciorul ei.

Fata icni și înghiți în sec, încercând să alunge greața pe care o simțea. De ce stătea lângă el? Lângă un bărbat necunoscut care o tachina de câte ori avea ocazia.

—Să...să te ia dracu, Audrey! îl auzi bolborosind, dar ea era prea îngrijorată să înțeleagă ce spune. De ce naiba nu venea mașina aia de salvare odată?

—O să vină un echipaj imediat, stai liniștit! îi spuse ea și îl văzu clipind greoi. O, nu, nu, nemernicule, nu trebuie să adormi! țâțâi ea. Văzuse asta într-un film. Oamenii răniți nu trebuiau să adoarmă. Mai ales cei loviți la cap.

—Vine echipajul, vine în câteva minute! interveni un bărbat și Luiza trase aer adânc în piept. De ce nu pleca de lângă el?

—Mai bine te legi de hainele mele decât să adormi! glumi ea și văzu cum bărbatul își curbează buzele ușor, dar își schimonosește fața de durere.

Cât stătuseră oare, în drum? Câteva minute? Câteva ore? Și cât avea să mai întârzie ajutoarele? Ea se îngrijora pentru Gabriel.

—Mă mai auzi? îl întrebă ea. Hainele îi erau murdare de sânge . De sângele lui și încerca să nu tremure.

El dădu din cap și sirenele unei salvări răsunară pe strada plină de oameni care se strânseseră în jurul lui Gabriel. Respirația lui devenise mult mai grea și transpira. Oare cat de rău se lovise?

—Serviciul de urgență, la o parte! vorbi un paramedic și încă doi se apropiară cu o targă. Vrură să le desprindă mâinile celor doi, dar, în ciuda durerii care îi străpungea întreg corpul, Gabriel continua să o țină strâns de mână pe fată.

—Sunteți rude? o întrebă medicul și ea, pe sub ramele negre ale ochelarilor, făcu ochii mari.

—Sunt... ăăă...începu să se bălbăie. Sunt prietena lui! rosti ea fără să gândească. De ce spusese asta?

—Atunci, vă rog, urcați cu noi! rosti el și împinseră targa, sus, în salvare.

Pe drum, Gabriel continua să o țină strâns de mână, deși era aproape inconștient. Iar ea, agitată, îl privea. De ce se implica în viața lui? De ce nu îl lăsase, pur și simplu, să zacă în stradă? Era, până la urmă, doar un necunoscut.

Oftă și îi privi chipul plin de răni, apoi îi privi pe cei doi bărbați, îmbrăcați în uniforme medicale, care încercam să îi acorde primul ajutor. Și oftă. De ce se implica atâta? Cert era că nu putea să stea departe de el, văzându-l așa.