Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 6.

După ce fata Înfumurată dispăru din raza lui vizuală, Gabriel văzu un carnețel cu copertă albastră, zăcând pe trotuar. Se aplecă și îl ridică, ținându-l de parcă era ceva de o valoare neasemuită. Bănuia al cui e și deschise ușor prima pagină. Un act de identitate se ivi din supracopertă și citi numele scris cu bold.

Luiza Emerson

Și zâmbi când văzu fața fetei în poză. Aceeași ochelari și aceleași pistrui. Aceeași ochi plini de...mister.

—Deci numele tău e Luiza, Înfumurată mică! zâmbi și văzu, în colțul paginii, un număr de telefon deasupra căruia scria numărul meu.

Rânji și își scoase telefonul din buzunar, formând numărul.

—De ce să ceri numărul unei fete, când îl poți lua chiar tu? își dădu ochii peste cap. Voia doar să îi dea actul de identitate. Nimic mai mult.

Și apelă.

După ceva tonuri, auzi vocea fetei și dădu ușor din cap.

—Alo? părea... încordată și ușor nedumerită.

—Umm...hey! Sunt... ăăă...eu, ne-am intersectat de câteva ori zilele astea... cât de penibil vorbea. Se bâlbâia și abia dacă lega două cuvinte.

—Cine? glasul ei era mult mai aspru.

—Cine, cine? Fetele obișnuite nu își pierd lucrurile pe stradă! știa că fata avea să își dea seama cine e, dacă o tachinează. Sau, poate că nu.

—Nu înțeleg. Cine anume ești? putea să jure că fata ridicase una dintre sprâncene. Părea mult prea previzibilă.

—Ce ar fi să îți mișto fundul ăla al tău, veșnic acoperit de fustele bunicii, într-un loc unde să îți pot da înapoi actul de identitate și carnețelul? o întrebă și o auzi scoțând un sunet de uimire.

—Tu? Cum naiba? Dumnezeule, om nebun și obsedat ce ești! De unde ai numărul meu? ridică totul la el și asta îl amuză.

—Dumnezeule, grăsuțo, nu mai țipa! Fetele care țipă fac riduri! la naiba, iubea atât de tare să o tachineze, deși abia o cunoscuse. Ți-ai scăpat agenda și am văzut actul de identitate în ea, alaturi de numărul de telefon. Voiam doar să te ajut să o recuperezi.

Lumea se uita ciudat la el, sau doar i se părea. Mașinile treceau în viteză și, din când în când, câte un copil sau câte o bătrână  traversa strada. El stătea în loc, vorbind cu ea.

—Îmi cer scuze. Nu trebuia să țip! se tângui ea. El citi, într-un colț de pe buletin, data ei de naștere și fu surprins să vadă că are aproape nouăsprezece ani. Părea mult mai tânără. Căscă gura în formă de o. Era, într-un fel, uimit.

—Dacă o să mai țipi, grăsuțo, o să fiu nevoit să închid și nu o să îți dau lucrurile înapoi până nu îți ceri scuze! o atenționă și fata țâțâi.

—Uite, eu am meditații acum, dar ne putem vedea la o cafenea în două ore? o auzi întrebându-l.

De parcă el avea timp să aștepte după ea.

—La Eden's e bine? o întrebă, încercând să pară prietenos, deși inima lui îi spunea să o tachineze.

—E perfect! spuse și îi închise telefonul în nas.

Ezită dacă să treacă sau nu, numărul în telefon. Clar, nu avea de ce să o mai sune, dar era mai bine să îl aibă acolo. Și alesese cel mai potrivit nume. Grăsuța.

Două ore mai târziu, fugind printre mașini și încercând să își țină părul cu o mână, Luiza se îndrepta spre cafenea, gâfâind datorită oboselii.

Gabriel, în schimb, relaxat și cu o cafea în față, privi coperta caietului și trase aer în piept. De ce oare îi tot apărea fata asta în cale? Deși îl enerva la culme, îi plăcea să o tachineze. Îi plăcea să se lege de hainele ei și de tot ce ținea de ea. Pur și simplu, iubea să o enerveze, deși abia o cunoscuse.

Și o văzu intrând pe ușă. Părul ei negru și creț, ușor zbârlit, îl făcu să râdă, dar se abținu când o văzu pășind spre el. Gâfâia și era roșie în obraji, pe fruntea ei scurgându-se câteva broboane de transpirație.

—Îmi vreau lucrurile! îi spuse, direct și încă respirând greoi, în momentul în care ajunsese în fața lui, iar el își dădu ochii peste cap.

—Ai auzit de " bună " sau orice alt tip de salut? o întrebă. Mai bine te așezi puțin, tragi aer în piept și apoi vorbim! îi zâmbi strâmb.

Încruntându-se, fata se așeză pe scaunul din fața bărbatului, încercând să își revină după ce alergase aproape două străzi.

—Ascultă, începu ea, nu știu ce intenții ai, dar te rog, nu îți mai bate joc de hainele mele! Nu ți-am greșit cu nimic și te știu de câteva zile. De ce te tot legi de modul în care arăt? se trezi întrebându-l.

—Să mă ierți, dar nici bunica nu purta, săraca, hainele tale! îi spuse și în sinea lui, se felicită pentru replică.

—Ce nemernic ești! își țuguie buzele și, pentru prima dată, fără să vrea, Gabriel remarcă forma și culoarea lor, apoi simți un fior ciudat în adâncuri.

—Nemernic e prenumele meu, grăsuțo! își linse buzele. Vrei o cafea? o întrebă.

—Nu sunt o grăsuță. Și nu beau cafea! îi explică.

Părea atât de mică încât el chiar nu credea că fata are aproape nouăsprezece ani. Arăta, mai mult, a boboacă de liceu.

—Un ceai? își încerca norocul și ridică o sprânceană. Fata cedă și el îi făcu semn chelnerului să aducă un ceai.

—Auzi? se încruntă ea. Cum de îmi tot ieși în cale? îl întrebă. Chiar nu înțeleg. Apari așa, din senin! făcu ea un gest, prin aer, cu mâinile.

—Sunt ninja! glumi el și o văzu zâmbind pe ascuns. Glumesc. Tu tot apari în calea mea! își puse mâinile în sân.

Luizei, pentru prima dată, i se păru un bărbat, oarecum, atrăgător. I se părea interesantă culoarea atât de albastră a ochilor lui. I se părea interesant părul lui tuns scurt.

—Îmi dai, te rog, carnețelul?  îl întrebă și el clipi ușor.

—Numele meu e Gabriel, grăsuțo! se trezi spunând și fata roși ușor. Pistruii ei erau atât de interesanți și, totodată, caraghioși pentru bărbat.

—Luiza! întinse mâna și Gabriel i-o strânse ușor. Îți știu numele, ar fi vrut să zică. Avea pielea fină și caldă, iar degetele îi erau transpirate.  Ascultă, îți mulțumesc că mi-ai înapoiat lucrurile și sper, de fapt, mă rog, că nu ai citit nimic din jurnal! când fata rosti ultimul cuvânt, el izbucni în râs. Ce adolescentă obișnuita mai scrie un jurnal?

—Stai liniștită. Nu mi-am băgat nasul în secretele tale!  o asigură și chelnerul îi oferi ceaiul, privind-o fix.

—E din partea casei! îi zâmbi fetei și Gabriel râse ușor.

—Fata e cu mine, băiete! zâmbi el. Deci am să plătesc ceaiul. Asta dacă nu vrei să îmi dai și mie cafeaua din partea casei! continuă.

—Eu...îmi cer scuze! se depărtă el, roșu la față.

—Părea genul tău, grăsuțo! îi făcu semn spre tânăr.

—Oh, mai taci! se abținu să nu îi toarne cana cu ceai în cap.

Ar fi vrut să o întrebe de vorbă. Să afle lucruri despre ea, dar de ce? Era doar o străină, așa că își băură, în liniște, cafeaua și ceaiul, apoi își luară rămas bun și plecară pe drumuri diferite.

Luiza își scoase telefonul din geantă și ștersese numărul care o apelase ultima dată. La ce folosea să îl aibă? Oricum, bărbatul era un nemernic și nu îl plăcea...

Dar Gabriel nu o făcu. Îl lasă acolo și speră că, poate, într-o zi, o să îi folosească la ceva, deși știa că nu avea la ce.