side effects ||taegikook||

cum totul s-a vindecat

Era a treia zi când Taehyung venea la Yoongi. Jungkook era în spatele său la fel ca dățile trecute. Era trecut de opt seara, deoarece abia atunci Jungkook a putut să plece de la compania pentru care lucra și nu a vrut să amâne o zi.

Yoongi încă avea cămașa de forță pe el, dar de data aceasta stătea în pat, privirea sa fiind întoarsă spre priveliștea de afară. Nu s-a mișcat când a auzit ușa deschizându-se, deoarece după sunetul pașilor a știut că era Taehyung. Era ciudat să nu-i știe sunetul pe care îl făcea când mergea.

Acel sunet era unul specific, al lui Taehyung. Acel sunet era cel pe care îl auzea mereu în spatele său. Acel sunet a fost sunetul pe care mereu îl auzea în spatele său când se ducea la școală, Taehyung fiind mereu un întârziat care știa cât de mult urăște Yoongi să vadă cum persoanele care întârzie să fie în fața lui sau în dreptul lui.

Yoongi a simțit cum patul se lasă în partea stângă a lui. Taehyung s-a așezat acolo.

"Bună, hyung. Cum a fost ziua de astăzi? Am auzit de la asistente că nu te-ai mai opus." A spus acesta pe un ton dulce. "Povestea de astăzi este una tristă." Yoongi l-a auzit cum a înghițit în sec.

Știa la ce poveste se referă.

Oh, o știa mult prea bine.

"Știu că aveam doar doisprezece ani atunci. M-ai sunat în acea seară să vin la tine. Plângeai, deci nu am stat mult pe gânduri ca să accept." Vocea lui Taehyung tremura și intre fiecare cuvânt erau mari pauze. Parcă l-ar fi durut să spună toate acele cuvinte. Dar oricât l-ar fi durut, nu ar fi simțit același nivel de intensitate al durerii precum Yoongi.

"Nu te-am mai văzut niciodată plângând în șapte ani. Eram speriat, deoarece nu ai mai plâns de șapte ani, ai refuzat să mai plângi. Atunci mi-am dat seama că erai cu adevărat distrus.

Am ajuns în fața casei sale și am intrat pe geamul tău." Jungkook simțea durerea pe care Taehyung o simțea atunci. Dar nu putea face nimic ca să o alunge. Yoongi și Taehyung trebuiau să fie cei care alungau durerea celuilalt. Ei erau singurii care puteau vindeca rănile care se formaseră între ei.

"Mi-ai spus că părinții tăi vor să divorțeze. Nu știam. Nu știam că familia ta se afla în pragul a așa ceva, deoarece niciodată nu mi-ai spus. M-am simțit și mai rănit, deoarece erai singurul meu prieten, cel mai bun prieten, și credeam că îmi spuneai totul. Atunci am realizat de ce mereu plecai înaintea mea la școală. Atunci am înțeles totul." Lacrimi curgeau pe chipul lui Taehyung.

"Apoi m-am dus la baia din camera ta. Am crezut că te las în siguranță, dar ju a fost așa. Tatăl tău a intrat și..." Taehyung și-a îngropat fața în umărul lui Yoongi și a început să plângă puternic, tremurând din toate încheieturile.

"Mi-a fost atât de teamă, dar nu puteam face nimic."

Yoongi se simțea prost. Nu pentru ce i-a făcut tatăl său, ci pentru că l-a făcut pe Taehyung să treacă prin niște momente atât de oribile. Atât de multă durere a cauzat și numai singurei persoane, persoana pe care o iubea.

Încă îl iubea pe Taehyung. Înainte crezuse că nu-l mai iubea, dar era doar o impresie pe care creierul său bolnav i-o crease. Totul a ieșit la lumină când l-a întâlnit din nou pe Taehyung.

Prima dată când a auzit că Kim Taehyung era directorul lui voia să-l ia peste picior și să-și bată joc de el, dar acum voia să-l protejeze, să-l proteje de răul din lume, să-l protejeze de el.

Știa că nu era bun pentru Taehyung, dar continua să fie egoist și să stea aproape de Taehyung, dar tot ce făcea era să-și mărească sentimele pentru Taehyung, devenind din ce în ce mai egoist.

"Yoongi hyung, îmi pare atât de rău."

Încă o dată Taehyung s-a ciocnit de tăcerea acestuia, dar în acel moment avea cel mai mult nevoie de vorbele acestuia, avea nevoie să-i audă vocea, avea nevoie de Yoongi.