side effects ||taegikook||

cum totul s-a prăbușit

Yoongi stătea pe blatul înalt de la bucătărie în timp ce își legăna picioarele într-un ritm haotic. Și nu doar acel ritm legănat era haotic. Sentimetele lui era la fel de haotice, de fără sens, de fără liniaritate. Simțea cum corpul îi era răpuns în două de greutatea și durerea cauzată de acțiunile inofensive celor doi. Începuse să-l doară să-l vadă cât de afectuos și drăguț era Jungkook cu el. Simțea că băiatul s-a atașat de el mult mai mult decât trebuia. Faptul că Jungkook s-a atașat atât de tare de Yoongi reprezenta cea mai mare greșeală a lui. Yoongi ar fi vrut să spună așa și de Taehyung, dar știa că acesta a fost atașat de la bun început de el. S-a atașat de el de pe vremea când acesta era orice, doar  nu o persoană oribilă. Poate că era și mai oribil modul său de a gândi și de a simți. Poate că și de asta era o persoană atât de oribilă. De ce ar fi trebuit să dea vina pe alcoolul și pe drogurile care i-au sucit mințile. Era vina lui că își provoca durere. Vedea zâmbetul lui Taehyung și era trist, deoarece

nu el îl făcea pe Taehyung să zâmbească.

Poate că era prostesc. Poate că el era un prost, iar Yoongi nu ar fi putut să nege acest lucru având în vedere poziția pe care o avea în univers în acelele minute.

Dar poate că prost era un cuvânt cam dur. Cel mai probabil că nu. Dar chiar și așa merita să ai puțin optimism într-un nor negru atât de mare ca cel în care Yoongi era situat.

Jalnic era cuvântul ce mergea cel mai bine. A fost jalnic cum a încercat să devină mai puternic când a fost slab, folosindu-se de droguri. Acestea tot ce au făcut a fost să-l slăbească și mai mult. Jalnic era el. Jalnice erau speranțele lui care totuși erau prea mari având în vedere ce persoană era. Părinții lui erau jalnici. Drogurile pe care le-a consumat erau jalnice. Viața sa era jalnică.

Și toate erau doar niște efecte adverse oferite de tratamentul părinților lui asupra sa.

Efectul advers era fericirea. El nu trebuia să o simtă. Nu se simțea demn pentru a simți un astfel de sentiment special și euforic. Când Taehyung și Jungkook zâmbeau, o parte din el, chiar dacă era una mică, zâmbea. Zâmbea, deoarece zâmbetele celor doi erau niște raze de soare ce goneau norii negrii ce apăsau pe el. Dar apoi venea realizarea că nu el era cel ce cauza acele zâmbete, și norii își reluau poziția.

Era același joc murdar. Era jocul vieții. Iar șansele ca totul să se întâmple cum ai vrea tu ar fi minime.

Yoongi simțise cum i se făcea din ce în ce mai cald în acel apartament. Poate că era din cauza prezenței celor doi. Poate, poate, poate...

A sărit jos de pe blat și a deschis cu grijă ușa de la intrarea în apartament, ieșind apoi. A urcat rapid scările ce duceau spre acoperișul blocului și a răsuflat ușurat când a simțit răcoarea nopții cum îi atingea pielea ușor transpirată.

Se simțea exact ca după un duș rece. Poate că avea nevoie de mai multe de astfel de dușuri din când în când. Apa caldă îi cam aburea mințile. De parcă ar fi fost singura.

S-a apropriat de marginea acoperișului și a început să se holbeze la imaginea din fața sa. Era frumos. Era mirific. Acel oraș plin de poluare și agitație urbană arată uluitor pe timp de noapte. Era cu adevărat de neimaginat cum ceva atât de urât pe timp de zi era atât de frumos pe timp de noapte.

Dar aceasta era doar o altă consecință din milioane și miliarde cauzate de trecerea nemiloasă a timpului.

"Yoongi hyung?" A întrebat Taehyung când l-a văzut pe Yoongi pe marginea acoperișului. Era speriat, dar și confuz în același timp.

Yoongi s-a întors speriat de sursa de zgomot necunoscută, moment în care și-a pierdut echilibrul și a căzut de pe acoperișul blocului.

Era un sunet indescifrabil, acela pe care l-a auzit țiuit continuu în urechile sale când spatele sale s-a zdrobit cu masa rece de beton. Ultimul lucru pe care l-a simțit a fost greutatea aerului rece de noapte ce îi apăsa fiecare bucățică din corp.

_________

La începutul cărții eu v am avertizat