side effects ||taegikook||

cum totul s-a terminat

Golul în care Yoongi a căzut, Taehyung l-a simțit mai adânc ca niciodată în stomacul său, în sufletul său, în capul său, în el. Yoongi a picat, exact la fel precum toate speranțele lui Taehyung.

Iar Taehyung nu putea trece peste ceva: era vina lui. Era numai și numai vina lui. Dacă el nu ar fi fost în acel moment pe acoperiș, Yoongi ar fi fost și acum în apartamentul lui, la căldură, undeva în preajma lui Jungkook care l-ar fi admirat de parcă ar fi fost cel mai frumos lucru pe care l-a văzut.

Dar nu. El stătea pe cimentul rece, strâgând puternic mâna lui Yoongi în timp ce doctorii ambulanței care tocmai ce sosise îl resuscitau. Jungkook era undeva prin spate, înghețat și încremenit de durere. Tot ce putea auzi în acel mare zgomot erau hototele de plâns ale lui Taehyung.

Se abținea să nu plângă, deoarece știa că mai existau șanse ca Yoongi să fie în viață, ca Yoongi să fie readus la viață. A preferat să se agațe de acel mic, subțire și fragil fir de speranță.

Și a continuat până când a văzut cum cadavrul lui Yoongi a fost luat și dus într-o camera, cu doar cu câteva minute înainte ca trupul acestuia să se transforme în cenușă.

Și cu toate acestea, nu plângea. Taehyung plângea în continuu, strângând puternic la pieptul său mână lui Jungkook. Jungkook a fost singurul pe care l-a avut la început, dar era și singurul pe care îl avea la final.

Deoarece Jungkook era singurul bărbat care nu-și încalca promisiunile.

Două luni mai târziu și Jungkook urca scările cu o cutie mare în brațele sale. Era ultima cutie și oficial erau mutați în noua lor casă din California. Poate că au cam exagerat un pic cu locația, dar după toate ce s-au întâmplat în Coreea, nu mai rămăsese niciun loc care să le mai aducă amintiri frumoase. Totul le cauza durere. Aveau nevoie de altceva, de ceva nou, de un început nou, deoarece numai așa puteau să se recupereze.

În ultimele două luni, au petrecut mai mult timp ca niciodată împreună. Aveau nevoie unul de celălalt ca să se vindece, și totuși nu era de ajuns. Nimic nu era de ajuns până când golul din ei nu s-ar fi închis și s-ar fi cicatrizat.

"Jungoo?" Brunetul a pus pe podea cutia și s-a dus în direcția din care și-a auzit numele, cele două cocuri pe care Taehyung i le făcuse mișcându-se pe vârful capului său.

Iar atunci l-a văzut. Taehyung stătea în mijlocul cărților sale, una dintre ele stând pe picioarele sale, în timp ce o bucată de hârtie era pătată de lacrimile sale.

Era o scrisoare pe care Yoongi le-a adresat-o.

Iar pentru prima dată în două luni, Jungkook a lăsat ca lacrimile să-i curgă pe obraji, căzând ca un copilaș rănit în brațele lui Taehyung care încercau cât de cât să-i aline durerea.

Nu știu de ce fac asta. E trecut de două noaptea și eu încă mă gândesc la ce greșeală sunt. E amuzant faptul că cineva ca voi ați îndrăznit să vă uitați și să vă atașați de cineva ca mine. Sunt rupt, sunt desfigurat, sunt rănit. Dar voi vă prefaceți că nu e așa. De fapt, voi nici măcar nu știți că sunt așa.

Poate că sunt semibeat? Nu știu, am prea mult alcool în organism ca să-mi dau seama în acest moment.

Orice am făcut, deoarece știu că am făcut ceva dacă citiți această scrisoare, să știți că nu e vina voastră. Fiecare are câte un sfârșit, iar eu mi l-am făcut pe al meu să vină mai rapid, deoarece am simțit că nu-l merit, că nu vă merit.

Ar fi fost prea tragic ca să vă fac să mă iubiți și mai mult.

Sunteți oameni buni, iar oamenii buni nu au nicio vină când unii oameni răi iau unele decizii.

Trăiți-vă viața, iubiți-vă, și dacă vă așteptați să spun acele cuvinte, să știți că nu am chiar atât de mult alcool în sânge.

Nu vă învinovățiți, până la urmă, când mori nu simți nici cel mai mic strop de durere.

Îi durea, iar durerea lor era doar efectul secundar al orbirii lor.

Fiecare faptă se plătea, iar timpul când aveau să dea socoteală a venit.

"De ce mă cheamă Yoongi?" Jungkook s-a oprit din a încheia centura de la scaunul de mașină al băiatului său și s-a uitat adânc în ochii copilului de doar patru ani. Chiar dacă au trecut mai bine de șase ani de la moartea acelui Yoongi, amintirile încă îl mai dureau.

"Pentru că Yoongi a fost un om prea bun și iubitor ca să fie uitat."

Băiatul a scos un murmur prin buzele sale și a început să se joace cu păpușa pe care prin multe insistențe a primit-o de la celălalt tată al său, Taehyung. Nu ca și cum Jungkook s-ar fi opus copilului său care voia să se joace cu păpuși, dar că băiatul avea prea multe, iar fire din părul lor cădeau din cauza pieptanatului brutal și nimeni nu făcea curat înafară de el.

Taehyung s-a apropriat de cei doi, înfășurând talia lui Jungkook cu mâna ce nu era ocupată cu ținutul plasei de cumpărături și a zâmbit către fiul său al cărui ochi s-au mărit când a văzut că tatăl său se întorsese.

Cu cât ajungeau mai repede acasă, cu atât mai repede el și cu Taehyung s-ar fi jucat cu părul lung al lui Jungkook care trece cu puțin de umerii acestuia.

"Ce am pierdut?" A întrebat acesta cald.

"Iubirea mea!" A țipat băiatul și s-a apropriat de tatăl său și a lăsat un sărut zgomotos și umed pe obrazul acestuia.

Taehyung a chicotit ușor și și-a sărutat fiul protector pe frunte în timp ce Jungkook îi privea mândru cu ochii săi ce străluceau ca cerul într-o noapte înstelată, dragostea pe care le-o purta celor două ființe din fața sa, radia prin ochii săi.

Poate că nu toate poveștile trebuie să aibă un final trist. În final fiecare își va găsi liniștea și pacea, fericirea și iubirea, viu sau mort. Toate finalurile sunt fericite, dar depinde dacă și tu vrei să fie fericite.

___________

Capitolul/momentul asta e prea minunat ca sa fie ruinat de chestia mea asa ca o sa va zic doar ca sunteti stelele de pe cerul meu♡♡