Descoperindu-te

XXI

   Capitolul XXI

    Drumul cu mașina lui albă, decapotabilă, a fost răcoros, dar liniștit. Doar în fustă și acea cămașă îi era chiar frig, dar Robbie spusese că lui îi plăcea așa și că mai bine i-ar fi dat haina lui. O refuză cu toate că aproape tremura. Ar fi vrut să tragă cortina mașinii, dar... nu conta. Putea rezista.
   Ajunși la destinație Angelina chicoti de încântare. Localul din fața lor era specific japonez, iar ea adora mâncarea asta și știa că și lui Robbie îi plăcea. Descoperise locul cu Megan și prețurile erau atât de mici încât mâncaseră până li se făcuse rău. Robbie nu comentă nimic, intră după ea și cercetă locul din priviri. Nu era nimic fițos, ci mai degrabă un local ieftin. Era micuț cu doar câteva mese din lemn de stejar, fețe de mese simple, dar curate și scaune vechi. Îi plăcea căci deși era un loc mic și vechi era îngrijit. Podeaua lucea, nu mirosea a nimic și nu era niciodată aglomerație în ciuda prețurilor ieftine.
   -Ce e locul ăsta? Se încruntă el așezându-se la o masă.
Și începu să-i povestească în amănunt cum descoperise locul. Nu părea prea interesat, dar Angeline nu-i acordă atenție. Chelnerul veni imediat cu meniurile foarte binedispus în ciuda faptului că erau singurii clienți.
   -Drăguț. Strâmbă din nas. Știa că nu era mulțumit. Robbie era obișnuit cu localurile scumpe, aglomerate, gălăgioase și exagerat de extravagante. Cu cât era mai mare și mai căutat cu atât era mai bun. Robbie avea propriul restaurant în Argentina, al tatălui său, foarte frumos și cunoscut în toată țara unde mânca în fiecare zi. Era normal să fie nemulțumit de un astfel de loc unde probabil el nu ar fi intrat niciodată. Nici părinții ei nu ar fi intrat acolo și nici pe ea nu ar fi lăsat-o. Era inadmisibil să ia masa într-un loc „infect”, fără un meniu bogat, fără un bucătar cunoscut, fără vreo vedetă sau un om de afaceri în jur, fără prieteni aroganți și cu bețe în fund.
   -Șii... cum îți merge? Deschise ea discuția după ce își comandă sushi, iar Robbie, nevrând probabil să se atingă de altceva îi urmă exemplul.
   -Foarte bine, să știi. Facultatea merge extraordinar, am trecut numai cu rezultate maxime de probele de început, am intrat într-un proiect cu mai mulți studenți și dacă ne va ieși prezentarea finală perfectă vom putea ajunge să fim primiți într-un laborator de cercetare de ultimă generație pentru a primi câteva lecții în plus de la un savant.
   -Oh, sună minunat! Stresant totuși.
   -Da, dar nu contează. Aș vrea să-mi impresionez atât coechipierii cât și profesorii.
  -Nu cred că-ți va fi prea greu. Aprobă ea.
  -Nu, dar trebuie totuși să mă implic. Am începu să lucrez la prezentare și după ne vom ocupa de partea practică. Nu intru în detalii altfel te voi ameții de tot.
  - Mulțumesc. Îi răspunse ea la zâmbet. Ai tăi? Cum sunt? Sora ta? N-am mai auzit nimic de ei.
-Sunt cât de poate de bine. Ce crezi? Tata a cumpărat un nou restaurant. Ai fi crezut că pe lângă faptul că este un renumit chirurg poate fi și proprietar a unui lanț de magazine și restaurante? Eu nu m-aș fi gândit până acum trei ani când a investit în mall-ul acela ieftin. Scutură din cap. Mama e la fel de ocupată cu copilașii ei. Munca la pediatrie, deși stresantă ei chiar îi face bine să fie în contact cu atâți copii gălăgioși. Stella este total concentrată asupra noului ei fiu. Se va întoarce la cabinet în câteva săptămâni. Are noroc cu George, care lucrează de acasă și poate sta cu plozii lui cât draga lui soție este la lucru. Totuși nu cred că va fi în stare să-i țină departe de ea nici pentru câteva ore.
   -Mă bucur pentru ei. Zâmbi și medită cât timp li se servi mâncarea dacă să pună întrebarea sau nu. Prinse taurul de coarne și deschise gura.
   -Ai mai trecut pe acasă la mine? Ai auzit ceva de ei? Lăsă să iasă povara ce-i atârna pe spate.
   - Nu, n-am trecut pe acolo, dar m-am întâlnit odată cu tatăl tău și după ce m-a întrebat de cum îmi merge și mi-a zis să-i salut pe ai mei cred că nu s-a putut abține și m-a întrebat dacă mai ținem legătura.
   -Atât? Fu ea dezamăgită.
   - Da. Le-am spus că n-am mai vorbit de când ai plecat. Ridică el din umeri privind porția din fața lui și refuzând vehement să se atingă de ea.
  - Ce? De ce? Nu putu ea să înțeleagă gestul său.
  - Pentru că ar fi început cu întrebările și nu avea rost.
  - Ai fi putut măcar să le spui că sunt bine și să nu-și facă griji.
  - Mă grăbeam, Angeline! Nu aveam timp de el. Veni răspunsul ce-o lovi mai tare decât ar fi vrut. Așa e. De ce i-ar spune iubitul ei părinților că este bine? Nu era obligat. El avea dreptate, era o pierdere de timp, chiar dacă și-ar fi dorit ca ei să știe că este bine. Nu se putea întoarce acasă s-o facă ea, crezuse mereu că se va putea baza pe Robbie dacă s-ar fi întâmplat ceva. Era ok, nu era nimic că nu le spuse nimic și mințise că nu mai țineau legătura. Nu conta. Își plecă capul în farfurie și mâncă fără poftă peștele crud, dar aromat.
  - E ok. Ridică din umeri și-l urmări cum analizează localul fără să-i observe starea de spirit. Nu conta.
   - Și tu. Nu știu nimic despre tine. Cum îți merge cu baletul? Știa că nu-i păsa. Nu-i păsase niciodată de balet. Nici nu avea rost să-i povestească căci oricum i-ar fi intrat pe o ureche și ar fi ieșit pe alta.
   - Bine. Repet mult. Acum ajut la pregătirea sălii unde va avea loc Balul Iernii. Am dat probă să intru în echipa ce reprezintă baletul clasic, dar n-am intrat. Ridică din umeri ascunzându-și dezamăgirea.
   - Cool.
   Nu era nimic cool, dar nu conta.
   -Zilele astea ești liber, nu? Vino să ne ajuți măcar câteva ore. Sunt câteva piese de mobilier mai grele pe care nu putem să le mutăm.
  -Nu pot. Știi doar că dacă ridic am probleme cu spatele zilele următoare.
  - Oh... Nu-i nimic. Făcu un semn nepăsător din mână. Nu voia, nu că nu putea, Angeline știa. Nu era obligat să-și ajute cu nimic iubita.
    Mâncară în liniște minute bune. Mâncară era mult spus căci Robbie doar se juca cu mâncarea, iar Angeline privea pierdută ce mai avea în farfurie. Îi era foame, dar îi pierise toată pofta. Tresări când simți înțepături puternice în inimă.
    -Ce este? O întrebă el.
     -Nimic.
    - Cu Mara ai mai vorbit? Nu o privi când puse întrebarea ci se juca cu un șervețel.
    - Nu. De când cu... incidentul nu mai știu nimic de ea. Chiar am încercat, Robbie să aflu ceva, orice, dar... parcă a dispărut. Oftă scuturând din cap neputincioasă. Tu? Ai auzit ceva?  Îl plivi implorator.
    -Nu. Scutură din cap cu ochii pe șervețel.
    -Este numai vina lor! Numai vina lor! De ar fi acceptat-o... împinse farfuria din fața ei și oftă încercând să-și calmeze bătăile inimii.
    -Hai să ne plimbăm. Mă scârbește locul ăsta. Bombăni el ridicându-se și aruncând pe masă o bancnotă prea mică decât suma a ceea ce mâncaseră ei. Nu merită mai mult. Se strâmbă.
    -Nu fi așa. Se ridică privindu-l urât și deschizându-și geanta. Cineva a muncit să îți pregătească mâncarea aia! Nu este vina lor că ai pretenții. Scoase o bancnotă cu mult mai mare decât cea pe care o pusese el și deși o ducea extrem de prost cu banii și o lăsă peste cea a lui Robbie și se întoarse spre el.
    -Hai. Își rotii el ochii și o prinse de mână. Ieși afară, dar el se opri la mijlocul drumului.
    -Du-te la mașină, am nevoie la baie. Vin imediat. Îi lăsă cheile și intră înapoi în restaurant. Îl văzu prin peretele de sticlă cum intră în baia pe care i-o arătă chelnerul, un tip lungan de vreo 19 ani. Angeline nu intră în mașină, caci nu era nicio diferență dacă ar fi stat în picioare sau acolo, așa că rămase sprijinită de ușa mașinii și îl privi pe chelner stând în fața mesei și calculând prețul comenzii. Numără banii și se încruntă, văzând probabil un rest mai mare decât era normal. Privi spre ușa băii apoi prin peretele de sticlă spre ea. Scoase restul din borseta de la piept și îi făcu semn să vină să-i ia. Angeline scutură din cap și îi făcu semn să-i păstreze. El se încruntă apoi zâmbi privind banii neîncrezător. Angeline știa privirea aia, probabil tipul avea nevoie de banii ăia mai mult decât ea. El își ridică capul cu un zâmbet mare, adevărat și mimă din buze un mulțumesc. Ea îi zâmbi apoi îl privi cum bagă banii în buzunar și începe să strângă ceea ce lăsaseră în urmă. Probabil la un asemenea local ieftin nu prea câștiga cine știe ce bacșiș. Probabil și saraiul era unul infect. Dacă Robbie s-ar trezi în pielea tipului cu haine ponosite și un loc de muncă ca ăsta n-ar mai crede că ceea ce mâncase era scârbos. Dar asta era viața. Unii aveau mai mult fiindcă așa li se fusese scris cum unii aveau mai puțin. Ar fi fost mult mai simplu dacă cei ce aveau mai mult i-ar ajuta pe cei ce nu au, nu să abuzeze și să-i pună să muncească în ultimul hal pentru niște nenorocite de hârtii. Când Robbie trecu pe lângă masa la care tipul făcea curat Angeline putu să compare direct cele două categorii. Dacă Robbie mergea drept și nici măcar nu privea spre tip, chelnerul stătea aplecat peste masă cu un șervețel în mână și privindu-l pe celălalt pe sub gene. Îi analiză postura și hainele. La dracu, știa ce însemna acea privire. Știa că erau atâtea sentimente în ea: invidie, fure, dezamăgire, dezgust, dorință, inferioritate. Asta era ceea ce simțea tipul căci Angeline simțise asta privindu-și părinții, apoi sora, apoi celelalte fete de la școală, apoi celelalte balerine din clasa ei, toate mai bune decât ea. Robbie veni și îi deschise ușa. Tipul îi privea subtil. Angeline oftă când privirile li se întâlni din nou scutură subtil din cap dezamăgită. Nu avea de ce să fie gelos, de ar fi știut cum era Robbie de fapt...
Mașina porni și ei se plimbară prin orașul frumos luminat minute bune. Era liniște și frig. Asta era tot ce simțea Angeline.
    Robbie opri pe un pod luminat. Ieși afară și dădu roată mașinii. Era atât de liniște, nu mai era nicio persoană și nicio mașină pe pod. Îi deschise ușa elegant, iar ea ieși aruncându-i un zâmbet strâmb.
-Am venit aici aproape în fiecare noapte de când am ajuns.
- Da... este plăcut. Se sprijini de bara de protecție a podului și privi apa de dedesubt ce curgea liniștită. Robbie o cuprinse de la spate într-o îmbrățișare, iar în mintea ei nu putu să apară acea seară la bar în care Mark... nu! Nu trebuia să se gândească la Mark acum.
- Ce ai vrea să-ți spun? O întrebă el.
-  Ce? Se încruntă și-și întoarse capul spre el.
-  Ce ai vrea să-ți spun ca să-ți placă. Nu știu ce să-ți spun. Ridică din umeri și o lipi de pieptul lui strângându-și brațele în jurul ei.
- Atunci nu spune nimic. Nu conta că ea și-ar fi dorit să audă atâta de la el.
-Bine. Îi șopti și se apucă să-i sărute umărul urcând pe gât.
Angeline își impuse să se calmeze. Se mai sărutaseră, da, o mai făcuseră. Chiar dacă nu pe gât și doar pe buze, era același lucru.
   Când el o întoarse și își lipi buzele de ale ei Angeline tremura ca varga. Nu, nu se va ajunge până acolo. Săruturile lui insistară din ce în ce mai mult. O mână îi rămase pe gât, alta se lăsă în jos și îi scoase cămașa din fustă și se strecură pe dedesubt.
   Doar o atingea, nu trebuia să se sperie. Nu trebuia. Mâna lui îi atinse sânul, iar ea tresări, iubitul ei îi mușcă buza icnind. O împinse în bara rece și cealaltă mână îi mângâie coapsa.
     -Te vreau, Angeline. Te vreau acum, așa! Nu se opri din a-i săruta tot mai aprins buzele.
     Angeline tresări puternic, el n-o luă în seamă. El voia ca ea... Era doar sex. Își spuse. Nu avea de ce să-i fie teamă. Când el o trase spre mașină și o întinse pe bancheta din spate dându-și jos paltonul Angeline realiză că nu-i era frică de sexul în sine, doar îl sărutase pe tipul ăla extrem de aprinsă și ar fi putut continua. Îi era frică de Robbie! De el, de ce ar fi crezut despre ea, de cum va fi, dacă va fi atent, dacă va ține cont că ea n-a mai făcut-o înainte... de asta îi era frică.
    Dar până a conștientizat ea asta ei erau deja aproape goi și Angeline nu mai avea curajul să-l oprească. Nu mai putu spune nimic când îl simți lipit de ea, dar fu destul de lucidă încânt să scoată din geantă un prezervativ și să i-l întindă. El nu comentă când și-l puse. Când Robbie reveni și buzele lui se plimbară peste gâtul ei Angeline tremura din toate încheieturile. Era și atât de frig... sfârcurile i se întărise din pricina brizei reci ce plutea în aer.
  Ochii ei zăriră urmele de dinți de pe gambă, identice cu cele de pe gâtul lui Mark. Doamne, chiar o mușcase, nu glumă. Spera ca Robbie să nu-i observe mușcătura, căci ar fi intrat în discuții ciudate.
    Când gura lui îi atinse sânii ea icni și îi împinse capul.
  -Nu, nu! Tresări. Nu îmi place, e ciudat, nu vreau...
  -Este în regulă, n-o s-o mai fac. Promise el când ea se așeză înapoi, dar mâinile ei rămase în continuare peste sânii goi și reci.
     Nu știa cât durase, dar oricum i se păru prea mult. Celelalte spunea că durea puțin? Ei, pe ea o duruse groaznic! Plânsese, la naiba! Sexul durea îngrozitor! Chiar și după o durea. Robbie păruse chiar satisfăcut când se ridică după ea și-și trase hainele pe el, dar Angeline mai că plânse din nou când se ridică să-și tragă hainele pe ea. Nu-i mai păsă că ia lenjeria invers nici că hainele ei erau șifonate, iar rimelul i se întinse pe față. Se puse pe locul pasagerului din dreapta și nu mai mișcă niciun centimetru căci altfel durerea devenea mai mare. Mimă cât de bine putu un zâmbet, râse la glumele lui și găsi cele mai bune scuze de care era în stare doar ca s-o lase în campus și să nu meargă cu el la hotel. Nu ar fi suportat încă o astfel de durere.