Descoperindu-te

I

Capitolul I

Privi agitată într-o parte și alta a întregii încăperi în care se afla și o analiză minuțios. Privi atent fiecare detaliu, fiecare colțișor și inspectă din priviri, pe rând, toate obiectele din biroul spațios în care se afla. Analiză celelalte fete ce erau în aceeași situație ca și ea. Le scană subtil vestimentația, gesturile, mimica și toate detaliile pe care le-ar putea reține de la fiecare persoană. Își trecu ochii din nou asupra biroului când întâlni fără să vrea ochii uneia dintre cele 7 fete. Se abținu cu greutate să nu-și poposească ochii asupra fetelor așa că se concentră asupra biroului pe care începu să îl descrie în gând. Așa făcea când era agitată. Își axa privirea asupra unui lucru sau asupra a orice și analiza, întorcea pe toate părțile detaliile, le reanaliza, își făcea tot felul de filme și își punea tot felul de întrebări. Așa cum se întâmpla și acum de altfel. Ochii ei agitați observau fiecare detaliu al unei fotografi în ramă așezată pe peretele din stânga fetelor, undeva unde dacă ai fi stat la birou l-ai fi putut privi foarte ușor și clar.

Îmi place rama. Simplă. Neagră, cu modelul acela floral pe margini ce o face deosebită într-un mod subtil. Oare era lucrată manual? Cine ar avea iscusința asta? Aș vrea și eu o ramă așa, bine, poate nu neagră, o vreau albă. Da, albul exprimă puritate, lumină, pace sufletească. Da, eu aș lua-o albă. Albul îmi place mai mult. Oare cine sunt persoanele din imagine? Un bărbat cu vârsta între 30 și 40 de ani. Cam 38... Are barbă, nu prea îmi dau seama bine. Pare îngrijit. Poartă cămașă, probabil este o persoană căreia îi place să se poarte aranjat și curat, ca mine. Are pantofi în picioare și strălucesc ușor din cauza luminii solare, da, pare genul de persoană perfecționistă, probabil s-a aranjat mult pentru poză căci nu observ nicio cută pe cămașa albă ce-i vine perfect. Cât o fi durat să își aleagă acea cămașă? Eu una am o mulțime de cămăși și mereu mi-e greu să aleg una. Are un ceas mare la mână, scump cel mai probabil. Cred că are bani. Da, cu siguranță are. Îmi plăcea cum zâmbea, real, din suflet, nu zâmbetele acelea clasice de poze când fotograful spune: "Zâmbiți!", iar tu îți iei fața aia de perfecțiune, nici prea mult zâmbet că se observă cine știe ce dinte strâmb, nici prea puțin să nu creadă persoanele care privesc poza că-s vreo înțepată ce nu suferă pozele. Da, urăsc să fac poze, niciodată nu îmi pot găsi o mimică așa cum vreau. Ba stau prea încruntată, ba am zâmbit prea mult, ba mi s-a ciufulit părul, ba am lăsat capul prea într-o parte. De aceea prefer să ocolesc cât mai mult momentele în care cineva vrea să facă o poză cu mine. Încă îmi aduc aminte cum am mers cu mama să îmi fac poză pentru buletin la 14 ani. Oh, Doamne, ce-am mai sâcâit-o pe acea doamnă cu poza aceea. N-am lăsat-o până poza n-a ieșit așa cum am vrut, perfect. Cred că s-a închinat când am plecat. Revenind la tablou lângă bărbat se mai afla un băiețandru de vreo 7 ani. Ah, ce-aș mai râde eu puțin de-aș fi singură de puștiulică ăla din fotografie. Doamne, era un drăguț. Stătea bosumflat și puțin nervos după încruntătura urâtă dintre sprâncene, avea buzișoarele lui întredeschise semn că spunea ceva într-un mod vulcanic. Avea umerii plecați în semn de supunere și poate capitulare în urma unui mare război probabil pentru convingerea lui de a sta să i se facă poză. Purta și el o cămașă albă ca a bărbatului de lângă el, doar că a băiețelului era șifonată și deschisă la un nasture cel mai sigur de el, fiindcă-l incomodă, avea pantaloni de stofă, dar când i-am văzut încălțămintea mai că mă bufni râsul cu toate acele fete lângă mine. În picioare avea adidași băiețelul. Serios? Adidași? Și unii vai de ei, murdari și jerpeliți. La costumația lui nu se potriveau absolut deloc acei adidași și aș putea jura că a fost ideea lui, căci cu siguranță părinții lui au fost înebuniți când l-au văzut, avea mai multe noduri la unul dintre adidași, iar la unul șireturile erau desfăcute. Deși părea atât de nemulțumit că este nevoit să facă poza mă distra căutătura urâtă pe care i-o adresa probabil fotografului, acea privire răutăcioasă de genul: "Te-ai pus cu mine? Am să te urăsc toată viața!" Puteam jura că băiatul era o fire extrem de încăpățânată doar după poziția rigidă pe care o avea.
Ah, superb tablou. Extrem de expresiv, mai ales băiețelul. Totuși, femeia impunătoare din dreapta bărbatului era cu adevărat fața femeii puternice. Sigur era capul familiei, iar băiatul dintre cei doi, mai înalt decât primul, îmbrăcat exact ca bărbatul, stătea drept, zâmbind cu toată gura și vizibil adorând să i se facă poze, în contradicție cu  băiețelul mai mic, ce parcă ar fi vrut să fugă. Undeva la picioarele băiatului bosumflat se afla o chitară electrică, neagră, sprijinită de piciorul lui, de parcă nu ar fi vrut să-i dea drumul nici la poză. Ce figură.