Descoperindu-te

III

Îmi simțeam lacrimile rostogolindu-se pe obrajii mei palizi și tremurând am coborât ușor scările, prevăzătoare. Mi-am șters în grabă lacrimile de pe bărbie fiindcă simțeam că dacă acestea ar fi căzut jos ar fi provocat un zgomot atât de mare încât inima mea s-ar speria și s-ar opri din pompat. O auzeam cum bate tare, prea tare. O auzeam în urechi cum împinge cu viteză sângele în vene.

Ce dracu făcea? Angeline! Trezește-te la realitate! Nu-i bine ce faci! Nu-i bine!

Nu! M-am săturat! M-am săturat să fiu o marionetă în mâinile oricărei persoane. Aveam un vis! Și doream să-l urmez, să-l urmez mai mult decât orice. Pentru fiecare vis împlinit necesită sacrificii, iar eu eram dispusă să le îndeplinesc. Nu mă mai interesau consecințele.

Trăgând trolerul greu după mine aproape am scăpat un țipăt când l-am scăpat pe ultimele trepte provocând un zgomot puternic. Am rămas împietrită clipe lungi cu ochii fixați pe scări așteptând să aud pași apoi s-o văd pe mama apărând în halatul ei de noapte. Dar n-a apărut. Am înhățat trolerul și l-am tras până la ușă. Abia am apucat să-mi trag cizmele în picioare că am și tresărit de mai să cad din picioare la auzul vocii ce îmi rostise numele întrebător.

-Ce faci aici, Angeline? Mama se încruntă. Tata apăru din spatele ei cu telefonul în mână.

-La naiba Angeline, ne-am speriat de moarte. Spuse răsuflând ușurat coborând scările pe bezna din încăpere apoi aprinse lumina și privirea lui căzu imediat pe fata îmbrăcată altfel decât ar fi trebuit să fie la acea oră.

-Cu ce ești îmbrăcată? Întrebă dur tatăl ei.

-Angeline! Mai că urlă mama ei. Ce-i cu geamantanul ăla? Se răsti deodată.

Angeline dădu să deschidă gura, dar tatăl ei o întrerupse imediat.

-Răspunde odată, fetițo! Unde vrei să pleci? Doar nu... Își dădu el seama imediat.

- Viena? Se încruntă și mama ei. Angeline, doar nu vrei să pleci în Viena?

-Dar, mamă... oftă ea.

- Nu pot să cred așa ceva! Angeline, ai înebunit? Cum să pleci așa? Fără să anunți, fără ca nimeni să știe! Mai ales că am vorbit despre asta! Și am spus clar, nu! Ce nu înțelegi? Veni spre ea și dădu să-i ia bagajul din mână însă fata se trase până se lipi de ușă.

- Mamă, nu! Academia din Viena este o oportunitate uriașă! Am muncit mult să mă antrenez, să reușesc să fiu admisă! Ști doar că am intrat cu bursă, nu înțeleg de ce nu sunteți de acord! Viena este o provocare, iar mie îmi plac provocările. Ridică tonul gesticulând nervoasă.

- Da, ai fost admisă! Fără acordul nostru! Nici măcar nu am știut că te-ai înscris. Ne-ai mințit, Angeline. Iar acum ce faci? Acum pleci de acasă? Noaptea? Cu un amărât de bagaj? Unde ai să te duci? Din ce ai să trăiești, fato? Viața e grea! Nu-i așa cum ți-o imaginezi stând într-o casă caldă, cu mâncare pe masă și cu bani în buzunar. Ce-i cu comportamentul ăsta? Nu mai merge cu binișorul, Angeline?

Nici n-am apucat să mă apăr că mama luă cuvântul.

- Așa ne-a fost înțelegerea, Angeline? Asta ai spus că se va întâmpla dacă te vom lăsa să faci balet? Îți spun eu: nu! Ai spus că dacă te vom lăsa să te duci în continuare la cursurile de balet vei merge la colegiu, vei lua maximul de note la examene și vei continua cu academia de poliție! Ce s-a întâmplat cu visul tău, Angeline?