Descoperindu-te

V

    Capitolul V

      Și pentru prima dată în viața ei, Angeline se simții atât de jenată, de rușinată că-i venea să-și sape o groapă și să se ascundă acolo pentru totdeauna. Niciodată, dar niciodată nu se așteptase ca viața ei la Academie să fie așa. Ok, motivul rușinii ei? Chiar ea, la naiba!

     La început, atunci când făcu primul pas în încăperea în care urma să aibă prima ei oră de balet la Academie fu clipa în care rămase în prag, uimită de frumusețea camerei. Da, și sălile de cursuri erau frumoase, cu pupitre strălucitoare, cu o arie mai întinsă decât se așteptase și extrem de liniștitoare, de parcă ar fi putut sta acolo toată ziua fără s-o deranjeze. Ce mai? Întreaga Academie era de-a dreptul sclipitoare, doar că această sală o atrăgea într-un fel aparte. Era spațioasă, uriașă ar putea spune, pereții aveau la bază un model floral, ceva clasic, iar în sus erau simplii, de un crem cald, unul dintre pereți era acoperit de-a-ntregul de-o oglindă impecabilă. Oh, adora acea oglindă uriașă. Și deși o încânta, o și îngrozea în același timp. Oglinda aceea mare, până în tavan, o intimida enorm, parcă nici nu dorea să se privească în ea și să se vadă atât de mică, atât de... jalnică. Se strâmbă ignorând vocea directoarei din capul ei. Și privi din nou cu fascinație încăperea. Pe peretele opus oglinzii erau trei ferestre, mari, foarte mari, cu draperii de un maro pal dintr-un material fin ce se îmbina perfect cu nuanța pereților. Icni de-a dreptul când intră înăuntru și putu să admire pe de-a-ntregul minunatele tablouri ce atârnau pe pereții din lateral.

     Oh, Doamne! Atâta frumusețe... Îmi vine să țip de extaz și să tremur de frică!

     Angeline încercă să-și stăpânească sentimentul de inferioritate ce-o străbătu din pricina a tot ce apucase să vadă în acea zi. Jumătate din ea râdea și mulțumea Divinității că reușise să ajungă aici și că avusese curaj să lupte până și cu părinții ei, iar cealaltă jumătate plângea de teamă. Ce căuta ea aici? Ea nu era nici pe departe potrivită pentru a fi în acel loc minunat. Ea nu era destul de talentată încât să fie demnă să poată pășii pe acea podea! Nici nu mai înțelegea ce simțea. Scăpă un oftat când își lăsă capul pe spate și admiră în profunzime candelabrul ce lumina întreaga sală. Undeva în colț zări și un pian. Nu unul mare, care să ocupe prea mult, nu că nu ar avea spațiu, doar că era destul de mic, dar fin și delicat. Bărbatul îndesat ce răsfoia cu atâta însuflețire niște partituri o făcu să zâmbească. Cine s-ar uita cu atâta drag la niște foi? El! Cel care iubește cu adevărat această profesie.

    E atât de...

    Nici nu realizase că mai erau și alte persoane înafara ei, atât de absorbită era de cameră. Însă când cineva își drese vocea tresări puternic și își întoarse automat capul în direcția respectivă și o zări pe directoarea Addams aruncându-i priviri veninoase.

    - Martino, nu știu cum, dar aveam o mică presimțire în privința ta și uite că s-a arătat. Nu ști că orice curs începe la ora fix? Nu la... își privi ceasul de la mână atent... și 7 minute. Vrei să-ți fac cadou ceasul meu să nu mai întârzii? O întrebă cu calm făcând-o să se îmbujoreze rapid. Oh, iar când pun o întrebare am pretenția să primesc și un răspuns.

    -Da, adică nu. Nu doresc ceasul... șopti fără ca măcar să-și ridice ochii din pământ. Se simțea îngrozitor.

   -Privește-mă când îmi vorbești, copilă! Mai că se răsti apropiindu-se cu pași grăbiți, îi prinse bărbia și o forță s-o privească.

   - Da... am... îmi cer scuze? Întrebă cu ochii mari, șocați și îmbujorată.

   Femeia îi dădu drumul, oftă și scutură din cap, nemulțumită de comportamentul tinerei. O privi amănunțit, din vârful poantelor ei pătate până în vârful cocului strâmb și răvășit. Ar fi râs dacă nu era în fața a 15 studente ce o luau drept model. Dar nimic nu o împiedică să râdă în sinea ei de blondina amețită din fața ei și să se întrebe ce fusese în capul ei când acceptase asemenea eșec în școala ei. Privirea ei, își răspunse directoarea în sinea ei și surâse insesizabil.