Destin

Capitolul 1

MIRIAM

Liniște, prea multă liniște, simt că trebuie să se întâmple ceva și tot aștept. Pretutindeni este negură, o negură densă și năucitoare ce nu-mi permite să-mi dau seama unde sunt. Îmi întind mâna în față, iar atunci ating un corp rece, fără viață, spaima mă cuprinde, retrag mâna și încerc să mă îndepărtez de acel corp dar nu reușesc, sunt prinsă de podea de ceva rece - un clește, asta pare să fie - ce nu îmi permite să părăsesc locul în care mă aflu. Nu disting nimic din jurul meu, nu pot să-mi văd nici măcar mâna care acum era în fața mea.
Țipete, liniștea este spulberată de țipete. Femei, copii, bărbați, toate se aud în același timp. Nu pot să-mi dau seama de unde se aud țipetele, par să se audă din pereți, din tavan, din podea, de peste tot. Agonie, extaz, teamă și durere, totul se poate citii în acele țipete. O fâșie de lumină pătrunde în locul în care mă aflam. Îmi ridic privirea, iar atunci pot să observ o trapă deasupra mea ce se deschidea încet. În încăpere intră prea multă lumină, mult prea puternică pentru a putea ține ochii deschiși, îi închid dar nu pentru mult timp. Peste câteva secunde îi deschid din pură curiozitate pentru locul în care mă aflam, iar atunci împietresc. În jurul meu erau cadavre, sute, poate chiar mii de cadavre în descompunere. Nu erau cadavre obișnuite, păreau oameni de la burtă în sus, iar în jos, picioarele le erau înlocuite de cozi de pește. Mă uit să văd ce mă ținea prinsă de podea dar nu văd nimic și totuși ceva mă ținea prinsă. Nu aveam picioare, dar în schimb aveam coadă, o coadă de pește lungă, turcoaz, plină de tăieturi și petice de carne îndepărtate. Nu puteam să gândesc limpede, nu puteam să respir, simțind în loc de aer curat doar miros de hoit. Deodată observ că țipetele se opriseră, iar în încăperea în care mă aflam sunt aruncate alte corpuri neînsuflețite, despicate și mutilate după care trapa se închide. Din nou liniște. Eram acoperită de corpuri reci, greutatea lor mă apăsa și mă strivea. Un perete lateral se deschide, iar apa pătrunde în încăpere. Nu știam să înot, nu puteam să-mi țin respirația mult timp, aveam să mă înec. Apa mă atingea, spaima mă cuprindea, iar încăperea părea să se umple repede cu apă. Eram pe jumătate sub apă, simțeam cum respirația mi se îngreunează. Peretele opus începe să se strângă și să mă împingă, pe mine și restul de cadavre spre acea apă rece. Încep să lovesc acel clește invizibil, să îl zgârii, să îl împing, în speranța că mă puteam elibera dar nimic, era de neclintit. Peretele se apropia de mine, făcând cadavrele să mă împingă și încăperea să pară cât mai mică. Un pocnet se aude, iar eu eram liberă. Nu mai simțeam puterea ce mă incătușa de podea dar aveam o problemă, nu aveam picioare, iar coada nu știam să o folosesc. Mă las pe burtă și încep să mă târăsc. Simțeam o durere năucitoare în tot corpul dar strâng din dinți puternic, încercând să o ignor. Îmi simțeam corpul greu, prea greu pentru alea 47 de kg ale mele. Eram aproape de gaura din perete pe unde intra apa, cu o apropiere rapidă a peretelui ce se mișca, sunt aruncată în larg. Coada mă trăgea în jos, spre fundul oceanului. Îmi țin respirația, dar nu știu cât timp voi mai rezista așa. Apa era rece, atât de rece încât mă simțeam ca într-un cub de gheață imens. Sângele din tăieturi se răspăndea în jurul meu atrăgând nenumărați pești și bacterii. Plămănii îmi ardeau, aveam nevoie de aer, aveam nevoie de o gură mare de aer, altfel aș fii murit. Nu vedeam nimic în jurul meu în afară de beznă și de câteva creaturi ale mării. Închid ochii din cauza lipsei de aer și deschid gura. Simțeam cum apa îmi inundă plămânii, îngreunându-mă. Simțeam cum o lacrimă îmi apărea pe chip dar apa mi-a șters-o făcând-o una cu golful.

¤¤¤

-Trezește-te Miriam, visezi!
Mă trezesc respirând greoi și plină de transpirație. Cearșafurile îmi erau sfâșiate, pernele se odihneau pe podea, iar tata era lângă mine în pat, mai speriat ca niciodată.
-Ai visat, liniștește-te!
Nu din nou, este deja a 11-a oară de când aveam acest vis și a 9-a oară de când îmi apăreau ghiare și sfășiam în somn așternuturile. Tata mă privea blând și totodată speriat. Era îmbrăcat în pijamaua sa obișnuită de un albastru marin, iar fața îi era obosită. Mă uit pe geam și îmi dau seama că ceasul nu putea fii mai mult de ora 02:43 dimineața. Toată lumea dormea, înafară de noi.
-Visele astea, deja încep să mă îngrijoreze.
Îl priveam speriată și șocată. Avea dreptate, visele astea chiar începuseră să mă sperie și pe mine.
- Ce s-a mai întâmplat acum, au fost secvențe noi sau tot aceleași?
- Mai multe cadavre, din ce în ce mai multe și de data asta mă înecam.
-Voi începe din nou să cercetez despre visul tău, începând cu prima rază a soarelui, dar acum, încearcă să te odihnești, mâine vom avea o zi grea și tu trebuie să fii în forță.
Îi zâmbesc tatei, după care el mă sărută pe frunte, îmi ciufulește părul după care iasă din cameră.
Nu am reușit să adorm o lungă perioadă te timp, gândindu-mă la visul de dinainte. Mă înspaimânta dar totodată trezea în mine o curiozitate bizară. Deja îl aveam de prea mult timp și îmi apărea din nou la un interval diferit de timp. Prima dată când am avut acest vis a fost acum 4 luni. Tata s-a speriat atât de tare încât a chemat o femeie bătrână de pe insulă, atotștiutoare în asemenea lucruri, să mă examineze și să își dea cu părerea, iar ea spusese că este normal să mai am și vise ciudate, dar totul s-a înrăutățit când au început să îmi apără și gheare.