Destin

Capitolul 18

MIRIAM

Eu împreună cu sora mea părăsisem camera în care mâncasem dar nu înainte de a le ura "Noapte bună!" celor rămași. Coridoarele erau luminate de diferite sfere poziționate deoparte și de alta a pereților. Ferestrele mari îmi ofereau o imagine amplă în afara palatului. Puteam vedea peștii ce înotau în larg fără nici o teamă și diferiți tritoni și sirene ce se jucau printre corali. Aici totul era în deplină armonie și mereu frumos, dar regulile și misterele urâțeau locul.
-Îți place aici?
Vocea, Celenei răsuna în jurul meu, oprindu-mă din visare. Scutur din cap pentru a-mi alunga gândurile după care o privesc zâmbind.
-Locul este superb dar locuitorii mi se par cam ciudați.
O sprânceană i se ridică în semn de neînțelegere. 
-Ciudați? De ce crezi asta?
-Exemplul de la masă este unul foarte bun. Toți erau foarte ciudați. De ce nu mâncau?
-Deion a vrut să vadă cât reziști înainte de a-i cere să mâncăm.
-Adică a fost un test?
- Da, iar tu l-ai picat.
- Ce test mai este și ăsta, Celena, serios acum.
-De exemplu, noi nu facem nimic înaintea conducătorului.
-Și totuși, dacă tu ai fii atât de "loială"  conducătorului tău nu m-ai fii adus niciodată aici și nici nu m-ai fii căutat.
- Am avut un motiv foarte bun să te caut, iar tu îl știi foarte bine.
-Chiar și așa, ce s-ar întâmpla dacă ar afla ce facem?
-Moartea va fii cel mai fericit lucru ce ni se va întâmpla...
Fără ai mai răspunde, îmi întorc privirea spre geam și continui să privesc afară. 

Noaptea a trecut chinuitor de greu. Am dormit pe un fel de cufar uzat, nenumărate așchii pătrunzându-mi pielea. Odată cu prima lumină ce se ivea prin ferestrele camerei eu eram deja în "picioare", pregătită pentru întâlnirea cu Deion. Celena încă dormea, așa că fără să fac gălăgie ies din cameră și încep să exploreze coridoarele sperând că nu voi atrage prea mult atenția.
Odată ieșită mă uit în jur la mulțimea de "oameni" ce trecea pe lângă mine și nimeni nu mă baga în seamă, nici nu se uitau la mine, ceea ce era bine, așa că încep să explorez locul. Pe pereții palatului creșteau corali de diferite culori și mărimi, ceea ce îi dădea locului un aer mai primitor. Totul era altfel aici, foarte diferit de uscat, iar eu încă nu mă obișnuisem. Încă eram în stadiul de acomodare cu noua mea înfățișare, cu faptul că aveam o soră mai mica - dar mult mai puternică decât mine -, că nu îmi voi mai revedea niciodată tatăl, pe Manu, că nu voi mai alerga dimineața pe nisipul încins,  briza și soarele atingându-mi părul, făcându-mă să mă simt, specială...
-Au... cu toate aceste gânduri nici nu-mi dădusem seama că înotam fără să fiu atentă, iar acum mă lovisem de cineva. Îmi scutur capul involuntar și mă uit la Deion care acum era în fața mea și ma privea fix. Îmi pare rău! Îmi pare foarte, foarte rău, eu...
-Deja este a doua oară când dai peste mine și devine neplăcut. Vocea îi era dură și rece, ceea ce mă făcea să îmi dau seama că îi plăcea să mențină controlul prin felul sau distant.
- Nu am vrut, doar că mă gândeam și nu mai eram atentă la altceva... scuzele se îngrămădeau să îmi iese printre buze.
-Să mergem! Îmi spune el ignorând tot ce spusesem mai devreme și începe să înoate spre partea inferioară a palatului, acolo unde erau și porțile.
Eram în spatele lui și îl studiam. Coada îi era brazdata de cicatrici, iar acum puteam să le văd mult mai bine față de prima dată. Oare de unde le căpătase, din lupte, aventuri, încercări nereușite? Îmi mut privirea spre porțiunea cuprinsă între brâu și  cap, unde mușchii i se încordau la fiecare mișcare, făcându-l un exemplar foarte puternic și amenințător dar totodată și frumos. Ieșim din palat, iar acum ne îndreptam spre mica grădină de corali. Totul în jurul nostru era de basm, atât de viu, de blând, de primitor, locul mă fermeca dar știam că odată ce ne vom opri vor începe întrebările, iar eu trebuia să par cât mai convingătoare pentru a-l face să îmi creadă fiecare cuvânt.
Si, ne oprisem. Eram într-un loc înconjurat de corali, iar în centrul lor era așezată o piatra ce avea nenumărate tăieturi, astfel asemănându-se cu o bancă. Ne așezăm în același timp, distanța dintre noi fiind de o jumătate de metru după care el începe.
-Mai spune-mi odată despre viața ta, începând din punctul în care ți-au murit părinții, restul nu mă interesează. Din nou își menține acea voce dură.
-Locul unde traiam era unul liniștit, plin de viață unde prospera bunătatea și încrederea dar totul s-a schimbat odată ce au început să apară rechinii. Locuitorii au fugit dar nu înainte de a lupta. Cand...când și-au dar seama că nu pot învinge au decis să plece cât mai departe. În ziua când au decis ai mei că trebuie să plecam și noi ghinionul ne-a lovit, așa încât, cum am ieșit din casa rechinii au și apărut. Se îndreptau spre noi - vocea îmi devenea agitată -, iar în momentul acela mama m-a împins înapoi în casă, iar ea și tata au încercat să-i îndepărteze pe rechini de mine. Au înotat cu putere spre partea opusă a casei dar rechinii au fost mai rapizi și în cele din urmă i-au prins, i-au sfârșiat, iar eu am fost martoră la toata întâmplarea. De atunci am coșmaruri în fiecare noapte și mă gândesc ce s-ar fii întâmplat dacă nu am fii ieșit atunci din casă, dacă am mai fii așteptat câteva clipe. Vocea mi se îmtristase, îl privesc și atunci văd pe față lui o urmă de încredere.
-Îmi pare rău de pierderea ta.
-Nu-i nimic.
-Și, unde ai spus că se află locul din care vi?
Mă așteptam la întrebarea aceasta dar  speram să nu mi-o pună niciodată. Eram panicată - dar nu lăsam asta să se vadă - trebuia să mă gândesc la ceva repede, foarte repede.
- Nu, nu-mi amintesc. El ridică o sprânceană, chipul împietrindu-se, o dădusem în bară, trebuia să mă gândesc la altceva. Din cauza șocului mi-am pierdut memoria temporal, o femeie mi-a spus că este posibil deoarece am trecut printr-un lucru oribil, iar unele amintiri au rămas blocate undeva în capul meu. Simteam că nu mă crede, simțeam că am intrat în buclul dar cu toate acestea el a înclinat din cap.
-Destul pentru azi, să ne întoarcem acasă.
"Acasă", aceasta nu era casa mea, iar eu aș fii dat orice mă pot întoarce la adevărata mea casă cât de curând dar știam că asta nu mai este posibil odată  ce mă schimbasem în imposibil.

Celena mă aștepta la intrarea din palat cu nerăbdare. Odată ce intru îi face o plecăciune lui Deion după care îi cere permisiunea de a ne retrage. El aprobă după care sora mea mă ia de mână și mă trage în camera ei unde închide ușa și se întoarce spre mine cu o privire curioasă.
- Ce ți-a spus? Ce te-a întrebat? Este totul bine?
-M-a întrebat despre moartea părinților mei, cum se numește locul din care vin și da, sunt bine.
-Te-a crezut?
- Cred că da, altfel cred că aș fii moartă deja.
Celena îmi zâmbește după care mă ia în brate.
-Sper să fie totul bine.
-Și eu!

Acum eram în sala tronului cu Teros, doar ce ajunsesem. El mă privea neîncetat și aștepta să îi spus despre fata asta nouă, Miriam.
-Crezi că spune adevărul?
- Nu cred nici un cuvânt, pare mult prea simplă povestea.
-Da, dar atacurile rechinolor sunt tot mai frecvente în unele părți ale golfului așa că poate spune adevărul.
- Dacă ai fii ieșit tu cu ea și ți-ar fii spus povestea asta poate ai fi crezut-o dar pentru mine nu-i chiar așa de simplu, va trebui să treacă mult timp până ce voi avea încredere în ea.
-Și ce propui să facem până atunci Deion?
- Să o urmărim, pe ea și pe Celena, am impresia că fetele astea pun ceva la cale și vreau să aflu cât mai curând.