Destin

Capitolul 26

DEVON

-Nu-mi poți spune să mă calmez femeie, fata mea poate fii în mare pericol, iar noi nu facem nimic! Vocea bărbatului devenea în din ce în ce mai agresivă. Venele i se umflaseră la cap și gât, iar o culoare roșie îi înlocuia culoarea naturală a tenului.
-Fata ta este bine, crede-mă! Pe lângă Devon, femeia vorbea calm, pentru a-l liniști dar degeaba.
-De unde știi tu asta?
-I-am dat în oase, iar spiritele mi-au vorbit. Mi-au spus că este bine și că se acomodează acolo unde e.
-Nu dau doi bani pe oasele și spiritele tale, eu vreau să îmi găsesc fata. O tot caut de când a dispărut și nimic, iar acum îl mai am și pe Manu pe cap care mă dispară cu vizitele lui exagerate.
-Băiatul ține la tine, încearcă să te ajute.
-M-ar ajuta mai mult dacă m-ar lăsa singur.
-Asta crezi că ar vrea Miriam de la tine, să stai singur și să putrezești în agonie și gânduri necurate? Cu această întrebare Devon pare să se calmeze și să se relaxeze puțin.
-Ai dreptatea, știu că exagerez bătrână Nan dar sunt disperat. Nu știu ce să mai fac. Am ieșit afară în noaptea când mi-ai spus că Miriam va ieși la suprafață. M-am plimbat pe plajă câteva ore, iar când am văzut pe cineva ieșind din apă m-a cuprins o emoție de nedescris. Am început să sper pentru câteva clipe dar cu cât mă apropiam mai mult de apă, speranța îmi murea. Pe plajă nu a fost nimeni altul decât Manu. Ea nu a apărut. Cred că spiritele tale încep să te mintă.
-Spiritele mele nu mă mint niciodată. Miriam a ieșit la suprafață, dacă nu ți s-a arătat asta este problema ei...
-De ce să nu mi se arate, sunt tatăl ei și sunt sigur că și ei îi este la fel de dor de mine.
-Nu spun că nu îi este dor de tine Devon dar gândește-te puțin. Ai avut o relație cu o sirenă, știai regulile golfului, era ceva surprinzător dacă ți se arăta. Trebuie să urmeze regulile din adâncuri pentru a-i fi bine. Dacă ți s-ar fii arătat probabil s-ar fii aflat, iar conducătorii ar fi executat-o negreșit. Bărbatul își pleacă capul pentru a nu i se vedea lacrimile.
-Nu mai pot trăi așa Nan, nu mai pot. Vreau să primesc un semn de la ea, cât de mic...
-

Crezi că așa te vei liniști?
-Nu dar totuși aș putea spera că într-o zi o voi revedea din nou. Am nevoie de această speranță mai mult decât orice. Bătrâna se apropie de el și îl strânge în brațe protector.
-Vei avea parte de acea speranță Devon, crede-mă.

Seara își face apariția pe nesimțite. Cerul se întunecase, iar Soarele îi lăsase locul Lunii și stelelor. Briza golfului îl ademenea pe Devon afară din casă, spre valurile nimicitoare ce își făceau apariția odată ce se însera. Aerul era rece și sufla cu putere, semn că undeva în apropiere începuse o furtună. Se apropie de hamacul în care îi plăcea lui Miriam să doarmă și se așează în el. Acea poziție îi oferea o priveliște fermecătoare asupra boltei cerești. Luna risipea întunericul, făcând astfel posibilă vederea în noapte. O pasăre de noapte începe să cânte, urmată de o a doua. Casc odată, semn că somnul mă cuprindea încet. Mă întorc pe o parte, iar acum vedeam golful. Clipesc de câteva ori și simt cum ochii mi se deschid tot mai puțin până ce rămân închiși. Am adormit fără să-mi dau seama și totodată mai repede ca niciodată.

- Ce faci tată? O voce cunoscută răsună în jurul meu. Iar ai adormit afară? Urmată de un chicot vesel. Încerc să deschid ochii dar lumina mă orbește. Mă ridic în șezut, mă frec la ochii după care o privesc, privesc persoană căreia îi aparținea vocea și chicotul ceresc.
-Miriam... îi rostise numele atât de calm, atât de încet, atât de ciudat dar acel cuvânt simplu exprima nenumărate sentimente de dor, de fericire. Fata era în fața lui și se uita la el. Zâmbetul îi era mai frumos decât tot ce văzuse vreodată. Ochii îi scânteia de puritate și fericire, acei ochii pe care nu credea că-i va mai vedea vreodată acum îl priveau. Se ridică în grabă din hamac, iar acesta se învârte odată și el cade. Miriam era acolo, îl sprijină după care îl ajută să se ridice.
-Ai grijă tată, te-ai putea răni și nu vreau asta. Devon rămăsese fără cuvinte. Lacrimile apar și de fiecare dată cât mai multe. Fata își ridică mână pentru a i le șterge. Acea atingere ce îl amenința odată că va dispărea se întorsese. Acea atingere caldă îi alunga lacrimile. Nu plânge tată, nu ai de ce.
- Ce cauți aici Miriam?
Un zâmbet apare din nou, la fel de fermecător.
-Am venit să te văd tată. Mi-a fost dor de tine, am încercat orice și până la urmă am reușit să vin aici. La tine. Se ridică pe vârfuri, își încolăcește brațele în jurul gâtului său și îl sărută pe obraz. El o strânge în brațe puternic de frică, că fata lui se putea evapora în orice secundă, lăsându-mă din nou singur. Își îngroapă capul în părul ei. Îl simțea că mătasea, atât de moale și de plăcut, iar un miros de crini îi inundă simțurile.
-Fata mea, fata mea frumoasă, ce dor mi-a fost de tine!
-Și mie tată, și mie!
Se desprind din îmbrățișare, iar Miriam se uită în jurul.
-Mi-a fost atât de dor de uscat, nu credeam că îl voi mai revedea vreodată. Își îngroapă degetele în nisipul încins. Ce bine e... spune în timp ce-și lasă vapul pe spate. Vântul îi sărută pielea și îi atingea părul, făcându-l să se miște în voia lui.
-Hai în casă tată, avem multe de vorbit. Se întoarce cu spatele la el și se îndreaptă spre casă dar înainte de a pune mâna pe mâneul ușii, este oprită de țipete. În jurul lor răsunau țipetele localnicilor ce erau împraștiați pe plajă.
-Nu se poate, cum... Miriam părea speriată. Se întoarce în grabă spre locul în care se auzeau țipetele și vede un bărbat ieșind din apă. Amândoi îl vedeam și se apropia de noi. Era înalt, aproape 2 metrii, corpul îi era asemănătoare cu o armă din cauza mușchilor ce îl împodobeau. Părul lung flutura în vânt, iar privirea ucigătoare ne înghițise. În mână avea o suliță, pe care o strânge cu putere. Nu avea haine, singură parte acoperită era porțiunea dintre abdomen și coapse de un material asemănător cu o pânză dură. Mă uit la Miriam și atunci o puteam vedea tremurând, era paralizată de teamă și continua să îl privească pe acel bărbat. Cu fiecare pas se apropia tot mai mult de noi, urmând ca acum să fie la mai puțin de doi metrii depărtare.
-Cine ești? Vocea îmi era dură, voiam să îmi apăr fata.
-Liniște omule, nu ai nici un drept în fața mea! Duritatea și intențiile rele se puteau citi în vocea lui. Am venit după tine, să mergem!
-Nu va merge cu tine, sunt tatăl ei, eu spun unde merge și unde nu! Bărbatul mă apucă de umăr și mă aruncă într-o parte. Era foarte puternic, cum putea zace atât de multă putere într-un singur om? Dar el nu era om, era altceva.
-Tată! Strigă Miriam. Voia să alerge spre mine dar este oprită.
-Să mergem!
-Cum ai îndrăznit să-mi lovești tatăl? Vocea i se schimbase, era mai violentă. Ia o piatră de lâmgă casă și o aruncă spre el. Îl gâriase, iar o mică picătură de sânge îi păta pextoralul. Bărbatul se năpustește asupra ei, o apucă de bărbie și o privește fix.
-Niciodată să nu mai țipi la mine sau vei deveni mâncarea golfului. Miriam îl lovește peste mână și se apropie de mine.
-Esti bine tată?
-Sunt bine fata mea, acum fugi, fugi cât mai departe de el.
-Nu am cum tată, el este... tușește odată, iar sângele își face apariția. Scuipa sânge și își duce privirea spre piept unde acum era înfiptă sulița bărbatului. Conducătorul... după acest cuvânt se uită pentru ultima dată la mine după care cade pe nisip într-o baltă de sânge. O lacrimă îi apare, înainte de a-și sa sugletul. Murise, Miriam murise în fața mea. Ura mă acapara.
-Asta a fost pentru că m-ai sfidat. Avea vocea indiferentă, iar în privire nu i se citea nimic.
- Ce ai făcut nenorocitule? Vocea îmi era de nerecunoscut. Mai feroce, mai amenințătoare.
-Am făcut ce trebuia, acum dă-te de lângă ea, trebuie să plecăm. Se apropie de Miriam și o apucă de picior, iar eu îl lovesc peste mână.
-Așa să fie atunci. Cu o ultimă privire ucigătoare îmi împunge abdomenul cu sulița. Acum vei fii mereu cu fata ta muritorule. Ar trebui să-mi mulțumești. Îmi rânjește după care începe să o tragă pe Miriam după el, târând-o pe nisip. În urma lor rămânea o dâră de sânge ce imprima nisipul. Privirea mi se încețoșa, iar durerea dispărea, la final urmând să leșin.

Mă trezesc în negura nopții, respirând greoi. Picăturile de transpirație erau prezente dar vântul rece le usca, făcându-mi pielea lipicioasă. Îmi întorc privirea spre locul unde ar fii trebuit să-mi văd corpul muribund și sângele lăsat în urmă de Miriam dar nu era nimic.
-A fost un vin, doar un vis. Încerc să mă calmez. Mă frec la ochii pentru a arunca somnul. Dacă asta ți se va întâmpla dacă vei ieși la suprafață atunci rămâi acolo Miriam, rămâi acolo unde poate ești în siguranță. Am cerut un semn și l-am primit. Nu mă așteptam la un lucru atât de crud dar în cele din urmă am înțeles. Chiar și așa, dacă tu nu vei venii la mine, o sa vin eu la tine. Mă dau jos din hamac, intru în casă și închid ușa.