Destin

Capitolul 23

DEION

Deion intră în camera surorii lui, mai distrus ca niciodată și o vede pe aceasta urcată pe o masă ce era așezată lângă ferestre și își legăna picioarele în timp ce se uita la mulțimea adunată în curtea palatului.
-Ești gata? O întreabă conducătorul apropiindu-se de ea.
- Mai gata ca niciodată, știam amândoi că va venii ziua asta.
-O puteam preveni.
- Așa este frate dar cu ce preț? Vocea fetei era caldă ca întotdeauna, total opusă lui Deion. Tiara era plină de speranță și de bunătate pe când Deion era rece și viclean. Atunci când se afla în preajma ei, Marele Conducător era schimbat, mai blând, mai iubitor, de nerecunoscut.
- Nu conta prețul atâta timp cât tu trăiai.
- Conta pentru că ar fii murit altcineva în locul meu și nu m-aș fii iertat niciodată.
- Da Tiara dar măcar mă aveai pe mine care să-ți fiu alături și așa ar fii fost mai ușor. Dacă trecea anul ăsta tu erai liberă, puteai să te arăți, dar așa vei muri, mă vei lăsa singur.
- Nu te voi lăsa singur, Tiara îl atinge pe obraz, mă voi preschimba în spumă de mare, voi fii una cu golful, îți voi fii alături mereu, așa cum ne-au fost părinții noștri până acum.
-Am făcut o promisiune părinților nostrii, că te voi proteja, iar acum trebuie să îmi încalc această promisiune, trebuie să te omor cu mâinile mele, cum pot face asta Tiara, spune-mi, cum? Deion apucă un bol de pe masă și îl aruncă în perete, iar acesta se sparge în mii de bucățele.
-Liniștește-te frate, totul va fii bine!
- Nu pot face asta, nu va fii bine, trebuie să plecăm Tiara, tu și cu mine, oamenii ăștia pot da chemarea uni alt conducător...
-Încetează, nu-i drept! Oamenii ăștia au încredere în tine frate mai mare, arată-le că ești demn să le fii conducator, arată-le că ești neînfricat și că nu dai înapoi la prima încercare de acest gen, că nu te temi de nimic.
-Dar nu pot Tiara, nu pot!
-Ba da, poți și o vei face! Îl contrazice fata devenind brusc serioasă și atentă.
Tiara se dă jos de pe masă și se apropie de dulap, un dulap murdar de unde își scoate o rochie albă.
-Pe asta o voi purta.
-Tiara... Deion este întrerupt de 4 doamne ce intraseră în camera fetei.
-Domnule, trebuie să ieșiți, noi trebuie să pregătim prințesa!
-Încă puțin...
-A trecut deja prea mult, oamenii devin neliniștiți.
Tiara îi ia mâna fratelui său și i-o sărută.
-Du-te la ei Deion, arată-le cine este Marele Conducător al acestui tărâm! Deion o sărută pe frunte după care iasă din cameră și mai apoi din palat.
Drumul către peșteră a fost cel mai greu, știa că odată ce va ajunge acolo totul se va sfârși, își va pierde sora și totodată ultima rudă pe care o mai avea.
Intrarea în peșteră se arată, iar inima începe să îi bată mai tare, închide ochii și pătrunde acea încăpere. Trebuia să o facă, trebuia să bea sângele, dar trebuia să-și omoare sora mai întâi pentru asta. În capul lui se ducea o luptă, o luptă între dorința de a-și a salva sora și dorinta de a face ceea ce trebuie pentru poporul său.
Ajunsese, acum se afla în fața oamenilor săi și îi privea pe toți pe rând pentru a vedea vreo urmă de neliniște în privirea vreunuia dar nimic, toți erau rigizi, în afară de unul. Miriam era neliniștită, se vedea liber că nu voia să participe la acea sărbătoare și nu voia să fie în acel loc. Minutele trec și apare Înțeleptul. Se apropie de mine și își începe discursul. Nu eram atent la el. Voiam doar să dureze cât mai mult, voiam ca discursul să nu se termine niciodată. Știam că Tiara era undeva în interiorul peșteri și aștepta ca cineva să se ducă să o cheme. Oare și ei îi bate inima atât de puternic ca mie, este și ea la fel de speriată? De multe ori sora mea mi-a arătat că este mult mai puternică decât mine și sunt sigur că o va dovedi zi azi. La doar 15 ani ai ei are o inimă puternică, ea este puternică, daca ar fii trait suficient de mult probabil ar fii ajuns Un Mare Conducător, primul de gen feminin dar acest viitor îi va fii răpit azi, de mine, fratele ei. Liniște, era foarte liniște semn că Înțeleptul își terminase discursul. Mă întorc spre pământ, în așteptarea ei și iat-o că vine. Îmbrăcată în rochița ei albă până la genunchi, părul i se odihnea pe spate, obraji îi erau îmbujorați, iar pe buze avea o ușoară tentă de rozaliu. Semăna cu o ninfă, mai pură și mai nevinovată ca niciodată și se apropia încet pe masa de metal unde știam amândoi ce se va întâmpla. Tiara se oprește, iar eu ies din peșteră.
-Pleacă, i s-o fii făcut milă de ea? Acea voce suavă îmi răsună în minte. Nu făcuse o glumă, era surprinsă dar de ce? Toți cei din adâncuri știau de acea sărbătoare, știau ce ar fii trebuit să se întâmple așa că de ce ar întrebat un astfel de lucru? Scutur din cap pentru a-mi alunga gândurile. Voiam să fug cât mai departe și să mă ascund într-un loc unde nimeni nu m-ar fii găsit vreodată pentru că această sărbătoare să nu aibă loc azi. Îmi strâng pumni, strâng din dinți și intru înapoi în peșteră pe o intrare ascunsă. Mă târăsc pe uscat și încep să simt cum solzi mi se desprind de trup, lăsând în urma lor picioare. Îmi ridic coada si o arunc într-un colț după care mă îmbrac. Îmi acopăr picioarele cu o pânză ușoară și ies din încăpere. În fața mea era ea, atât de puternică și de încrezătoare încât nu-mi venea să cred. Mă apropii de Tiara și o ajut să se urce pe masă, iar drept mulțumire îmi acorda un zâmbet cald după care se întoarce spre locuitori și începe să le vorbească.
-Am așteptat ziua asta timp de 15 ani, știam de ce m-am născut și ce destin voi avea dar chiar și așa am fost mândră de asta. Îi savuram fiecare cuvânt ca pe ultimul, știam că tot ce spune acum este din inimă, mai sincer ca niciodată. Chiar dacă acum încep să mă tem, nu voi da nici o clipă înapoi și vreau să vă rog ca după această ceremonie să beți, să mâncați și să nu vă gândiți la mine ca la un simplu sacrificiu și ca la o persoană ce a făcut un mare bine pentru poporul său. Cuvintele ei, vocea ei, ea în acea postură de sacrificiu, era prea mult pentru mine. Știam că eu trebuia să fiu cel mai puternic de acolo, trebuia să le arăt că totul era bine dar știam cu toții că nu era așa și că eu mă distrugem încetul cu încetul. Lacrimile îmi înțeapă ochii, amenințându-mă că vor apărea încurând și la scurt timp simt o lacrimă sărată ce mi se prelinge pe obraz. Tiara terminase discursul și se întoarce spre mine. Îmi pune mâna pe obraz, iar o altă lacrimă îmi cade, pătându-i mâna de porțelan.
-Îmi va fii dor de tine frate, să nu mă uiți niciodată, promite-mi asta!
-

Nu te voi uita niciodată, fii sigură de asta și nu voi uita nici ce ai făcut pentru noi, îți promit! Tiara se așează pe spate, cu o mână catifelată mă ținea strâns de mână, iar cu cealaltă îmi dă un cuțit. Același cuțit pe care i l-a dat tata pentru a se apăra de amenințări. Cine ar fii crezut că, arma ce i-ar fost înmânată odată pentru a o apăra îi va curma viață într-o bună zi. Îi iau cuțitul din mână și atunci îmi dau seama cât de rece era. O sărut pe frunte, iar ia închide ochii.
-Fă-o! Mă îndeamnă plină de curaj și o înjunghi în inimă. Un țipăt răsună în peșteră, înghețându-mă. Nu putea face nici o mișcare, eram paralizat, înafară de inima mea care acum bătea mai repede ca niciodată. După care se face liniște. Un firișor de sânge i se prelinge pe obraz, iar eu i-l șterg. Știam că acest gest era un nimic în comparație cu ceea ce tocmai făcusem dar chiar și așa, mă simțeam dator față de ea. Înțeleptul începe incantația după care îmi oferă bolul ce conținea sângele surorii mele. Închid ochii, lipesc buzele de bol și încep să beau. Un gust de metal îmi inundă gura. Prima înghițitură, a doua, și tot așa până ce sângele se termină. Îmi venea să vomit dar mă abțin cu greu să țin totul în mine. Locuitorii mă priveau la fel de rigizi dar undeva, în mulțime se vedeau lacrimi. Lacrimi de suferință și părere de rău. De ce plângea, nici măcar nu o cunoștea pe sora mea. Voia să îmi arate cât de slabă e de fapt sau simte și ea greutatea ce tocmai mi se pusese pe umeri? Celena mă observă, cred că pe față mi se citea clar cat de derutat eram deoarece se uită la ea după care o întoarce cu spatele la mine. Îmi scutul capul, mă apropii de sora mea, o ridic de pe masă după care intru în adâncul peșterii. O purtam pe brațe tot mai adânc în umbre până ce eram sigur că nimeni nu mă mai putea vedea sau auzi. Picioarele îmi cedează și cad, încă ținand-o în brațe. Îmi îngrop capul în buclele ei negre și încep să țip, lacrimile apărând la scurt timp.
-Ziua în care te-ai născut a fost una dintre cele mai fericite, nu doar pentru părinții noștri cât și pentru mine. Știam că am pentru ce să trăiesc, aveam o soră mai mică pe care trebuia să o protejez de răutatea din adâncuri dar am dat greș, am dat greș, Tiara, iar acum te-am pierdut! Vorbeam tare în speranța că mă va auzi și se va trezi, voiam să cred asta, voiam să cred că încă trăia și se putea întoarce la mine.
-Știu că odată ți-am spus o poveste, despre o sirenă frumoasă, curajoasă care a murit în aproape același mod ca tine, știu că ți-am spus că s-a transformat în spumă de mare, știu că te-am făcut să crezi că asta se va întâmpla și cu tine dar am mințit, suspinam din ce în ce mai tare și vorbeam la fel de tare, iar lacrimile acum curgeau în abundență, pătându-i chipul, pielea, rochia. Te-am mințit pentru că nu am vrut să te temi de moarte dar adevărul este că a fost doar o legendă, nu te vei transforma în spumă, corpul îți va putrezi, va fii mâncat de viermi la fel ca celelalte trupuri îngropate, te rog iartă-mă Tiara, iartă-mă!
-Nu-ți mai cere iertare frate mai mare, deschide ochii și privește-mă, sunt aici, cu tine!
Deion deschide ochii speriat dar totodată surprins și se uita împrejur. Îi auzise vocea melodioasa dar pe ea nu o vedea.
-Unde ești?
-Sunt aici, sunt cu tine, inspiră, expiră și liniștește-te! Lasă gândurile negative în urmă Deion, concentrează-te asupra voci mele și la nimic altceva! Deion închide ochii, inspiră și expiră, de câteva ori până ce se calmează.
-Bun, acum deschide ochii și privește-mă! Bărbatul deschide ochii încet de frică, că atunci când îi va deschide își va da seama că de fapt nu-i nimeni lângă el dar se înșelase, Tiara era acum în fața lui înconjurată de lumină, o lumină caldă și primitoare. Zâmbea, era fericită și îl privea blând.
-Tiara... spune Deion încet. Ce-i asta? Se lovește cu palma în cap pentru a-și reveni. Nu se poarte, înnebunesc. Simte aer cald pe mână și o lasă în jos.
- Nu înnebunești Deion îi vorbește Tiara în timp ce-l ținea de mână și nici nu ai mințit, m-am transformat. Nu în spumă de mare evident, iar un mic chicot îi scapă dar am luat o nouă  formă, sunt duh al golfului acum Deion, nu am murit doar m-am preschimbat în ceva bun.
- Cum se poate?
- Nu știu dar uite-mă, sunt aici. Deion încearcă să o atingă, iar ea dispare.
-Tiara? Dar fata nu îi mai răspunde. Tiara! Liniște. Cred că înebunesc, sigur asta e. Bărbatul se ridică de jos, îi ia trupul fetei și i-l ingroapă după care se întoarce la palat.