Destin

Capitolul 13

MANU

Simțeam că voi muri, simțeam că nu este bine ce se întâmplă. Pereche? Ce înseamnă asta? Eram tras sub apă de o creatură, un animal al mării ce mă înfiora. Înota prea repede, încât nici nu puteam să îmi dau seama cât de departe sunt de mal sau cât de adănc mă trăgea sub apă. Cert era că aerul din plămâni mi se dusese, iar acum aceștia începeau să mă ardă. Ea își întoarce capul și mă privește, parcă simțind în ce stare mă aflam. Ne oprim, se uită odată în ochii mei, după care mă sărută, un gust de pește îmi inundă gura, încât mă face să vomit dar în afară de pește simțeam aer, prin acel sărut îmi dădea aerul necesar pentru a mă ajuta să trăiesc. Își desprinde buzele de ale mele și mă strânge de mână.
- Mai rezistă puțin, suntem aproape! Și începe să înoate din nou, trăgându-mă după ea tot mai adânc și tot mai departe de suprafață. Peste puțin timp  observ gura unei peșteri, în care și intrăm. Lumini superbe ne întâmpinau, venind de la niște pietre prețioase. Mă uitam în jur și mă minunam. Cunoșteam câțiva băieți care dacă ar fii aflat de acest loc, ar fii făcut orice pentru a-l profana și a fura totul. Lumina devenea tot mai puternică și în cele din urmă ajunsesem la suprafață, și aici întampinându-ne alte sute de pietre. Oare cât de departe era locul acesta de mal și cine mai știa de existența lui.
Înot spre pământ, unde mă și așez, iar ea rămâne la o distanță considerabilă față de mine, privindu-mi fiecare mișcare. În peșteră era cald, pământul era cald, apa era caldă, totul era plăcut aici.
-Cine ești? Am întrebat-o fără să mă uit la ea, fixând un punct din spatele ei. Ea îmi zâmbește, dinții perfecți împodobindu-i gura.
-Miranda! Vocea ei era atât de blândă și de fermecătoare încât mă copleșa.
-Unde-i Miriam? Vocea mea fiind mai dură decât prima dată. Zâmbetul îi dispare și devine serioasă.
-Miriam, ce treabă ai cu ea?
-Cum adică, suntem prieteni, iar voi a-ți răpit-o.
Zâmbetul îi apare din nou.
- Nu am răpit-o, noi am ajutat-o.
-Prostii, cum ați fii putut-o voi ajuta? Cu ce să o ajutați?
-Sunt multe lucruri pe care nu le știi omule, iar dacă aș începe să ți le spun, nu te-aș mai lăsa niciodată să părăsești golful, așa că, gândește-te de două ori înainte să pui o întrebare.
Liniștea se lasă pentru câteva secunde dar ea începe din nou.
-Pot să îți spun doar că este bine, se recuperează, dar nu o vei mai vedea, nici tu și nici altcineva de la suprafață.
-Cum se recuperează, ce i-ați făcut?
-Alte întrebări ce nu își vor găsi răspuns. Îmi zâmbește cald. Pui mult prea multe întrebări decât este necesar.
- Am dreptul să mă interesez de starea ei. Am...
- Nu ai nici un drept, ea este un subiect închis pentru voi, acea fată ne aparține nouă acum, iar asta este tot ce trebuie să știi.
-De ce m-ai adus aici?
-O întrebare bună. Te-am adus pentru că legătura de împerechere mi-o cere.
- Ce legătură, ce pereche?
-Din nou mult prea multe întrebări, de ce nu poți să te mulțumeșt cu răspunsuri simple?
-Vreau doar să înțeleg de ce a-ți luat-o, de ce m-ai adus aici și despre ce legătură vorbești. Nu cred că-ți cer prea mult.
-Legătura de împerechere este ceva relativ rar. Se întâmplă doar o dată, perechile sunt atrase printr-un fel de energie, iar în ziua în care am venit să o luam pe Miriam și te-am văzut cu ea, acea legătură s-a activat. Perechile sunt parteneri de viață, ambi pot avea relații cu alte ființe, dar odată ce se găsesc între ei uită de toate acestea. Nici o relație nu este mai pură și mai completă decât cea dintre ei. Sunt multe persoane ce nu își găsesc perechea și au o viață cât de cât fericită cu altcineva dar acolo, în adâncul ființei lor va exista mereu un gol ce nu se va umple niciodată, iar asta este trist.
-Chiar și așa, cum aș putea eu să-ți fiu pereche? Suntem diferiți, doar uită-te la mine și apoi la tine, sunt multe lucruri ce ne deosebesc, iar câteva dintre ele se pot vedea cu ochiul liber, și mai mult decât atât, eu nu simt nici o legătură.
-Asta pentru că ești om, simțurile voastre sunt cu mult inferioare nouă, noi vedem și simțim altfel, dar lasă-mă să-ți arăt prin ochii mei. Se apropie de mal și își ridică mâinile spre fața mea, dar eu mă îndepărtez.
-Ai încredere, nu se va întâmpla nimic. Mă apucă de mână și se trage pe mal, acum fiind la același nivel cu mine și la doar câțiva centimetri unul de altul.
-Închide ochii, iar eu îți voi da un dar. Îi închid, dar o teamă mă cuprinde, nu puteam avea încredere în ea, dar riscam, voiam să văd și să simt ceea ce simțea și ea. Simt cum își pune mâna pe obrazul meu după care simt un sărut cald pe pleoapa dreaptă, iar apoi pe cea stângă, dar mă simțeam la fel, era o prostie, nimic altceva în afară de prostie.
-Deschide-i! Mă îndeamnă ea blând, iar eu fac întocmai, iar atunci puteam să văd. O lumină aurie se răspândea din corpurile noastre, unindu-se perfect, iar o voce interioară mă îndemna să o sărut, să o strâng în brațe, să fac dragoste cu ea, fix aici, pe pamant, înconjurați de pietre prețioase și apă.
- Nu se poate, nu-i adevărat, ce mi-ai făcut? Spun eu frecându-mă la ochi.
-Te-am făcut să vezi, iar totul este adevărat. Legătura dintre noi este reală, mă atrage spre tine, iar pe tine te atrage spre mine. Am trăit mult, am avut nenumărați iubiți, dar ceea ce am simțit pentru tine când te-am văzut prima dată, alături de Miriam a fost altceva, a fost ceva pur.
-Cum poate să fie adevărat? Cum pot să simt ceea ce simt pentru tine acum? Înainte să văd, înainte de acest "dar" te disprețuiam și nu îmi este rușine sau frică să spun asta și iartă-mă că o spun dar este adevărat, iar acum, acum nu pot să simt decât admirație. Vocea ta o aud altfel, chipul tău îl văd altfel, te vad schimbată, într-un mod plăcut. Totul pare o minciună, o vrajă aruncată asupra mea cu acel sărut.
-Nu-i adevărat! Spune ea luându-mă de mână, asta este real, mă vezi și simți pentru mine ceea ce ar trebui.
-Te știu doar de câteva ore cel mult, nici măcar atât. Te uram, iar acum simt că vreau să fac dragoste cu tine. O ușoară roșeață îi apare în obraji de porțelan.
-Și eu simt la fel, din prima clipă în care te-am văzut.
- Am auzit vorbindu-se de legi, cum că ar fii foarte dure.
-Într-adevăr. Legile noastre sunt împotriva a ceea ce facem noi acum. Femelele nu au voie să se îndrăgostească de oameni cum nici tritoni nu au voie să se îndrăgostească de femeile voastre. Dacă ar afla cineva că sunt cu tine acum, ne-ar omorâ pe amândoi.
- Atunci de ce suntem aici?
-Deoarece am vrut să îți arăt legatura, am vrut să știi că suntem perechi, te-am căutat o lungă perioadă de timp, iar acum că te-am găsit, nu am vrut să te pierd, nu am vrut să mă simt din nou singură și neîmplinită, am vrut să ocup în sfârșit acel gol din sufletul meu.
- Spui cuvinte foarte mari într-un timp atât de scurt.
-Știu că și tu simti la fel, legatura este prea puternică...
-Simt dar este greșit, nu trebuie să fie așa, te rog, du-mă pe uscat, vreau să mă gândesc, vreau să reflecte asupra a tot ce s-a întâmplat aici.
-Te voi pierde, nu? Chiar și acum când ți-am arătat tu vrei să ignori legătura.
- Trebuie să mă gândesc mult, înțelege-mă. Totul este nou pentru mine, nu pot să te sărut pur și simplu și să spun că te iubesc, nu se cade, este prea devreme, simt ceva, dar vreau să mă asigur că este corect și că nu este doar ceva imaginar. Eu sunt om și chiar dacă m-ai ajutat să văd am nevoie de timp, nu sunt la fel ca voi, eu sunt altfel.
-Cum dorești! Spune ea aplecându-și capul. Sare în apă după care îmi întinde mâna. Vino!
O apuc de mână, trag o gură mare de aer după care ne scufundăm. Tot drumul spre mal m-am gândit la ce s-a întâmplat și așa mi s-a părut că drumul a durat mai puțin, poate și din cauză că Miranda a înorat foarte repede.
Ajunsesem la țărm, valurile erau prezente, briza îmi ciufulea părul, iar noaptea venise. Privirea ei era pierdută.
-Vezi stânca de acolo? Îmi spune ea, arătându-mi cu degetul o stâncă în depărtare, în fiecare seara, pe la ora asta voi fi pe ea, te voi aștepta să vi, iar dacă vei hotărâ că nu merită, își ridică coada din apă și își desprinde un solz de la terminarea acesteia, strâmbându-se din cauza dureri, și mi-l dă mie, arde solzul, are în jurul său magie, iar în momentul în care îi vei da foc eu voi simți și așa îmi voi da seamă că ai respins legătura.
- Ce se întâmplă dacă resping legătura?
- Nu știu, nimeni nu a mai făcut asta vreodată, dar dacă se va întâmpla și o vei respinge, cred că vom simți amândoi ceva. Ridică din umeri și zâmbește. Măcar vom apărea în istorie ca fiind singura pereche ce respinge legătura. Zâmbea dar acel zâmbet nu exprimă fericire și mai degrabă tristețe și părere de rău. Poți să te cobori puțin? Mă roagă ea cu acea voce gingașă. Mă așez într-un genunchi, iar ea mă sărută în grabă, înainte de a dispărea printre valuri, lăsându-mă singur, privind în urma ei. Îmi deschid palma în care se afla solzul și îl privesc. O culoare violet metalic întâmpinându-mă. Strâng pumnul, mă ridic de pe nisip și plec acasă, gândindu-mă la ce s-a întâmplat în urmă cu câteva momente.