Destin

Capitolul 5

MIRIAM

•Sirene• doar despre asta am căutat pe internet în ultimele ore. Poze, legende, povești, orice m-ar putea ajuta dar găseam doar prostii și invenții. Întrebările continuau și așteptam cu sufletul la gură ca bătrâna Nan să apară la ușă și să îmi spună tot ce a aflat.
-Miriam!?
Închid monitorul pentru a nu vedea tata site.urile deschise și mă întorc pe scaun să îl văd stând în pragul uși, uitându-se la mine.
- Ce s-a întâmplat?
-Manu te așteaptă în hamac, spune că i-ar face plăcere dacă l-ai însoți pe plajă.
- Nu pot, am treabă.
- Știu și eu, ai stat închisă în camera asta încă de când ne-am întors de la Nan. Ești bine? Privirea îi era curioasă.
-Sunt bine tată dar am multe întrebări.
-Despre ce?
Înclin capul într-o parte, iar atunci își dă seama că nu voiam să deschid subiectul ăsta.
- Să știi că îți voi fii mereu alături, Miriam! Indiferent de situație poți vorbi cu mine și poți avea încredere.
-Știu tată, de aia te iubesc. Și îi acord un zâmbet cald pentru a-i arăta că nu are de ce să se îngrijoreze.
-Dacă nu ieși cu mine, te iau pe sus! Spune Manu apărând în spatele tatei. Ai nevoie de razele soarelui și de briza apei, nu să stai închisă în casă.
-Manu... și îmi dau o palmă peste frunte.
Băiatul trece de tata și se apropie de mine.
- Așa mă cheamă, deci, hai afară. Privirea i se încruntase, încerca să stea serios dar colțul gurii i se mișcă, formând un zâmbet, tata zâmbea în spatele lui.
- Eu spun să îl asculți!
Manu îl arată pe tata cu mâna.
-Vezi, până și Devon e de acord cu mine, ăsta e un semn trimis de sus. Și acum arăta spre tavan.
Îl lovesc în umăr și încep să râd.
-Încetează!
-Doar dacă ieși cu mine. Și mișcă din sprâncene sus-jos în timp ce zâmbea.
- Dacă ies cu tine trebuie să îmi cumperi suc de mango.
- Nici nu credeam, niciodată nu faci ceva dacă nu este avantajos pentru tine.
Eu îmi ridic o sprânceană.
- Bine, bine, îți cumpăr.
Îi zâmbesc blând.
-Hai, nu-mi zâmbi așa.
- Bine. Acum ieșiți din camera mea, trebuie să mă schimb. Manu face o față perversă, iar tata îl lovește după cap.
-Poate vrei să nu mai dai niciodată pe aici.
-Doar glumeam domnule.
-Hai afară!
Băieții ies din camera mea, iar eu mă cufund în scaunul de la birou. Închid calculator, fac un duș rece, corpul durându-mă în părțile în care eram mușcată. Ies din baie și mă apropii de dulap. Pe ușa dulapului aveam o oglindă în mărime naturală, mă opresc în fața ei și îmi privesc corpul - goală fiind - și observ câteva schimbări. În jurul fiecărei mușcături apăruseră pete ciudate, iar când încercam să le ating o durere îngrozitoare îmi străbatea corpul. Am scuturat din cap, alungând durerea, m-am schimbat, după care ies din cameră. Eram îmbrăcată într-un tricou alb cu un imprimeu bogat în stele argintii ce porneau de la baza tricoului spre mâneca dreaptă, pantaloni scurți negri și o pereche de șlapi, părul fiind prins într-o coadă, șuvițe rebele lăsate libere.
Manu se ridică de pe scaun și face o plecăciune.
-My lady!
-Încetează! Îi spun zâzând
-Miriam, la 11 seara să fii acasă! Strigă tata din bucătărie.
-Da tată!

¤¤¤

Era ora 6, plaja încă era aglomerată, iar valurile se înălțau spre cer, fascinând turiștii.
-Și, unde mergem?
-Mă gândeam să ne bălacim. E cald afară, iar pe tine nu te-am mai văzut de mult intrând în apă.
-Manu, știi doar că nu știu să înot.
- Știu, de aceea am adus asta. Și scoate din buzunarul pantalonilor un colac desumflat. Îl umflă după care mi-l dă.
-Cred că glumești.
-Niciodată!
M-am băgat în colac, l-am luat pe Manu de mână și ne-am îndreptat spre golf. Primul pas în apă, era atât de caldă și plăcută. Ne-am aventurat tot mai mult în larg. Îl țineam atât de strâns de mână încât i se învinețise dar nu-mi spusese nici o clipă să-i dau drumul. Acum nici măcar nu mai atingeam fundul apei, iar Manu începuse să înoate.
-Cum te simți?
-Înafara faptului că îmi bate inima atât de rapid încât aș crede că vrea să îmi sară din piept, sunt bine.
-Hai, nu-i chiar atât de rău.
Vreau să îi zâmbesc dar mă opresc, atenția fiindu-mi îndreptată spre un sunet, un cântec ce se auzea din depărtare. Îl cunoșteam, îl simțeam, mă înfiora chiar dacă îl voiam.
-Te simți bine, pari speriată.
Ochii mi se măriseră și începusem să tremur.
-Trebuie să ne întoarcem, acum!
-Ce s-a întâmplat?
-Cântecul...
- Ce cântec? Manu părea confuz.
-Cântecul, Manu, nu îl auzi?
- Nu!
-Trebuie să ne întoarcem, trebuie să plec acasă!
Fără să mai spună nimic, mă apucă de mână și înoată spre mal. Cântecul se auzea din ce în ce mai tare, iar inima mea să bată mai repede. Ceva rece mă atinsese pe picioare.
-Miriam!
-Ceva este sub noi. Ceva m-a atins pe picior.
-Probabil sunt doar niște alge sau pești, nu te îngrijora, ajungem imediat la mal.
Teama mă cuprindea, simțeam, simțeam că ceva nu-i bine.
Îl priveam fix pe Manu care începe să se agite.
-Ceva m-a apucat de picior. Nu pot să mă mișc. Privirea îi era speriată.
-Cum adic.. Nu apuc să-mi termin fraza deoarece Manu este tras sub apă. Începuse, aveam dreptate, simțeam corect, ceva rău era pe cale să înceapă.
-Manu! Țip eu uitându-mă în jur. MANU! UNDE EȘTI, MANU!
Speriată, eram foarte speriată. Unde era, ce se întâmplase.
-Bună pui de om! Vocea, cunoșteam vocea, aceeași voce fermecătoare de seara trecută. Mă întorc rapid, iar în fața mea era ea, acea femeie a marii, cu piele rece și șuvițe roșcate. Tremuram.
Ea mă atinge pe mână blând, iar eu tresar.
- Nu te speria. Îmi spune ea indiferentă. Nu vreau să te sperii, vreau doar să vorbesc cu tine.
-Manu... spun eu suspinând. Unde este Manu?
-Este bine, nu te îngrijora.
-Îl ve-ți mânca, nu?  Mă ve-ți mânca și pe mine, de asta sunteți aici. Golful nu vă mai ajunge.
Femeia îmi zâmbește superior.
-Draga mea, Golful ne oferă tot ce avem nevoie dar câteodată carnea de om ne ademenește. Este în instinctul nostru de prădator să vânăm, iar voi sunteți prea ușor de prins. Doar un cântec și sunteți ai noștri, nimeni nu ne rezistă.
Lângă mine, o dâră de sânge înroșește apa. O privesc cu spaimă.
-Manu... i-am spus numele atât de încet încât părea o șoaptă, dar ea m-a auzit.
-Are un nume frumos, și el este frumos în felul său ciudat, ar fi mare păcat să moară.
- Nu îl omorâ, te rog, te rog să îl lași.
-De ce să fac asta? Încă purta pe chip un zâmbet superior.
- Nu am ce să vă dau la schimb, nu am...
- Am un târg pentru tine. Poți să îl salvezi, poți...
-CUM? Spun eu brus.
- Nu mă întrerupe omule! Vocea îi părea agresivă dar în următoarea secundă devine din nou calmă și fermecătoare. Cum spuneam înainte să mă întrerupi atât de urât, poți să îl salvezi doar dacă vi cu mine.
-Unde? Vocea mi se redusese din nou la o șoaptă răgușită.
-În regatul meu, Miriam, în lumea mea. Ochii îi deveniseră ciudați, iar gura i se mărise într-un zâmbet larg, dezvăluindu-și dinți perfecți. Drepți, strălucitori, diferiți de seara trecută când mă bagase sub apă.
-Tata...
-Timpul se scurge, Miriam, iar Manu moare. Ar fii păcat ca un băiat cu tot viitorul înainte să sfârșească astfel.
Presiunea era mare, iar eu nu voiam ca Manu să moară din cauza mea, nu trebuie să fie așa.
-Vin!
-Asta am vrut să aud.
Acum, lângă ea erau încă 4 fete, iar Manu era sprijinit de una din ele. Îl privesc speriată, avea ochii închiși și părea că nu respiră.
-Este... Nu reușesc să termin propoziția.
-Mort? Nu draga mea, doarme.
-Sângele...
Una din fete îi ridică mâna dreaptă, arătându-mi o zgârietură adâncă.
-Are doar o mică cicatrice dar va supraviețui.
-

Du-l pe mal Miranda, și ai grijă să nu-și amintească nimic.
Femeia înclină din cap în semn de aprobare după care dispare sub valuri, încă ținându-l pe Manu.
-Acum, urmează-mă copilă! Spune femeia înainte de a mă trage în adâncuri.