Destin

Capitolul 20

MIRIAM

-Celena, trezește-te! - Sora mea dormea într-un pat format dintr-o scoică uriașă.
- Ce vrei? Mârâie ea.
-Aș vrea să înot până la suprafață dar nu cunosc drumul așa bine și m-aș putea rătăcii, de fapt, m-aș rătăcii sigur așa că te rog să vi cu mine.
-Cred că glumești. Vocea îi rămâne la fel de morocănoasă. Mai bine te-ai băga la somn, mâine este o zi mare.
- Nu glumesc, vreau să merg până la suprafață.
-De ce? Spune ea ridicându-se și sprijinindu-se de peretele camerei.
-Vreau să mai simt odată briza golfului.
-Mhm, sigur nu vrei să ieși la suprafață din alt motiv? Spune ea ridicându-și o sprânceană.
Oftez și las capul în jos.
-Îmi este dor de tata, Celena, vreu să îl văd.
- Dacă am ieși la suprafață sunt foarte puține șanse să-ți vezi tatăl și chiar și așa nu ne-am apropia foarte mult de mal. Avem voie să inotăm doar până la stâncă, nici un metru mai mult.
-Știu asta dar cred că aș simți dacă ar fii pe plajă, vreau să știu doar dacă e bine și dacă s-a acomodat cu gândul că eu nu mai sunt.
-Vom da de mare belea dacă suntem văzute plecând la ora asta, este foarte târziu chiar și pentru conducători dar pentru noi.
-Te rog, îți voi rămâne datoare, vreau doar să văd dacă tata e bine, atât îți cer, nimic mai mult.
- Of, bine Miriam, mergem dar lasă-mă întâi să cercetez zona, nu vreau să ne vadă cineva.
- Îți mulțumesc, iar un zâmbet sincer îmi apare pe chip.

Celena se întoarce la scurt timp cu vești bune. Nimeni nu era prin curte, iar holurile castelului erau pusti, ceea ce însemna că toți dormeau. Ieșim din cameră și o urmez pe sora mea spre o ușă mai puțin cunoscută din castel.
-Pe aici iasă Deion când nu vrea să-l vadă nimeni plecând din castel.
-De unde știi tu asta?
-L-am urmărit mult timp.
-De ce?
-Unele lucruri trebuie ascunse Miriam.
- Chiar și de sora ta?
- Chiar și de sora mea. Fiecare persoană trebuie să aibă un secret pe care să-l protejeze mereu.
- Dacă tu spui...
Ieșim din castel, iar acum înotam cu putere spre pătura de alge, pe care o trecem cu ușurință.
-Urmează-mă! Îmi comunică Celena telepatic, iar eu fac întocmai. O urmez până ce în cele din urmă, traversăm golful, iar cu o ultimă lovitură puternică a cozi pătrund pătura de apă și ajung la suprafață. Mă așez pe stâncă lângă Celena și încep să respir din abundență aerul rece de la suprafață. Îmi întorc fața în direcția vântului, abandonându-mă complet în fața frumuseții nopții fascinante. Înspre nord, stelele împânzeau cerul negru ca smoala. Părul îmi dansa pe umeri și spate ca o pelerină neagră în timp ce mă pierdeam în simfonia de sunete a valurilor ce se spărgeau de stânci. Un nor începe să acopere suprafața lunii, întunecând tot locul dar peste puțin timp se risipi, iar lumina lunii se revarsă pe golf și plajă, scoțând în evidență nenumărate detalii.
-Nimic nu se compară cu măreția golfului noaptea. Spune Celena în timp ce-și îndepărtează părul de pe față. Mă simt atât de liberă și de puternică. Dar nu-i răspund fiindcă începeam să mă gândesc la tata.
-Crezi că este pe plajă?
- Nu ai spus că ai simți dacă ar fii?
- Așa am crezut dar daca nu-i așa? Dacă m-am înșelat?
-Poate că doarme, Miriam, nimic mai mult.
-Dar dacă nu? Trebuie să mă apropii mai mult de mal, de aici nu văd nimic. Mă pregătesc să sar de pe stâncă dar Celena mă apucă stâns de mână.
-Ba nu, nu o vei face. Deja am încălcat câteva reguli aducându-te aici, nu voi mai încălca și altele lasându-te să te apropi de mal.
- Nu fac nimic rău, nu mă va vedea nimeni.
-Cred că ar trebui să ne întoarcem, deja am stat prea mult.
- Mai înot foarte puțin, lasă-mă.
- În nici un caz, ne întoarcem.
- Nu încă. Îmi trag mână dintr-a ei și sar în apă, după care încep să înot spre mal, cu Celena pe urmele mele.
-Opreșe-te!
-Încă puțin!
Între mine și mal mai erau doar 10 metrii, mă scufundă sub apă, lăsându-mi la suprafață doar un sfert din cap și încep să mă uit în jur în speranța că îl voi vedea pe tata.
-Ne întoarcem, acum! Se răstește Celena la mine trăgându-mă de mână.
-Te rog!
- Nu! Mă apucă strâns, și mă trage după ea.
-Stai!
- Ce mai e?
-Fata aia, este aceeași fată cu care ai venit când m-ai luat.
- Aberezi, încetează și hai acasă.
-Ba nu, uite! Îi arăt locul în care înota fata aia, aproiindu-se de mal. Ea de ce are voie să înoate acum și noi nu?
-Taci! Celena o urmărește foarte atentă, în timp ce fata se apropie de mal și lasă pe cineva pe nisip, după care încep să vorbească.
-Ăla e Manu...
- Și aia e Miranda!
- Ce caută Manu cu ea? Ce i-a făcut?
-Taci Miriam!
Celena a început să fie din ce în ce mai atentă la conversația lor, la fel ca mine, la scurt timp dându-ne seama că ei formau o pereche și erau îndrăgostiți. Înainte ca Miranda să plece, Celena a vrut să meargă la ea, dar planul a eșuat când lângă Manu a apărut un bărbat, iar Miranda a dispărut printre valuri.
-Nu-mi vine să cred, ce ai făcut fetițo? Își spune Celena mai mult pentru ea.
-Parcă nu aveați voie să formați cupluri cu cei de pe uscat.
- Nu avem voie, iar ea riscă foarte mult, nici nu știu ce-i în capul ei.
- Este îndrăgostită, amândoi sunt și se vede asta foarte clar.
-Acum chiar trebuie să plecăm Miriam, nu mai putem sta aici.
-Stai...
- Ce mai e?
-Omul acela mi se pare cunoscut dar nu pot să-i văd fața foarte bine.
-Nu-l cunoști Miriam, hai, să mergem! Omul își întoarce privirea spre mine, iar atunci îmi dau seama de unde îl cunosc.
-Tată... spun în șoaptă. Nu se poate...
- Este tatăl tău?
- E tot ce a mai rămas din el. Omul pe care mi-l amintesc eu era mereu cu zâmbetul pe buze, îmbrăcat în haine curate și mereu îngrijit, iar omul pe care îl văd acum este ca o epavă, o umbră a bărbatului pe care îl cunoșteam, doar uită-te la el, Celena, uite cum arată. Avea barbă mare, părul îi era neîngrijit, fața îi parea plânsă, zambetul îi era șters, - când te uitai la el nici nu-ți puteai da seama că odată omul acela răspundea veselie și zâmbete gratis, bucurându-i pe cei din jur -, iar în aer se simțea un miros urât ce venea dinspre el. Nu se poate, nu-mi vine să cred ce a ajuns omul pe care îl iubesc mai mult decât orice. Lacrimile începeau să îmi înțepe ochii.
-Trebuie să mă apropii mai mult de ei Celena, trebuie să aud ce spun.
-Ba nu, nu trebuie. Ai vrut sa-l vezi și l-ai văzut, acum ne întoarcem.
- Nu încă. Îmi smucesc mâna dintr-a ei, vrând să mă apropii dar sunt întreruptă.
-Ce-i cu voi două aici? În jurul nostru răsună vocea lui Deion, poruncitoare și dură, facându-ne să ne înghețe sângele în vene. Prin simplul fapt că era acolo, în acea ipostază, ne făcea să ne infiorăm.
-Stăpâne, iartă-ne dar nu am vrut, noi...noi...
-Voi ce, spune mai repede femeie! Fața i se încruntase. Dădusem de necaz și doar din cauza mea.
-Ne-a fost foame și am vrut să mâncăm ceva mai consistent. Spun eu pe nerăsuflate, iar el se uită la mine.
-Aveam destulă mâncare în palat, nu aveați motiv să plecați în căutare de alta.
-Știm și ne pare rău dar am simțit nevoia de mai mult.
- Așa este, dar nu am făcut nimic rău, nu am fost văzute. Încercăm noi să ne scuzăm.
-Avem reguli care trebuie respectate, iar dacă le încalcă cineva vor exista consecințe. Se uită la Celena cu o privire dură. Mă așteptam ca tu să știi mai bine asta.
-Știu stăpâne, voi accepta orice pedeapsă, am greșit, știu asta și voi plăti.
- Ba nu am gresit, încep eu să ne apăr. Ne-a fost foame, nimic altceva, iar eu nu am mai mâncat niciodată carne de om, am vrut să văd cum e. Eu am obligat-o pe Celena să vină cu mine, ea nu are nici o vină, mi-a spus că nu-i bine și că trebuie să ne întoarcem dar eu nu am ascultat-o. Este vina mea, nu a ei.
-Atunci tu vei primi pedeapsa, la mine în palat nu a existat niciodată vreo persoană care să nu mi se supună și nu voi începe să le permit oamenilor tocmai acum să facă asta.
- Nu stăpâne, nu o asculta, este nouă, nu știe ce vorbește.
-Hai să ne întoarcem, maine avem de petrecut dar mă voi gândi mult la pedeapsa voastră și peste două zile v-o veți primi.
-Dar ea nu a greșit cu nimic, de ce trebuie să fie pedepsită din cauza mea?
Deion se apropie de mine, acum fiind la câțiva centimetri de mine, fața mea ajungându-i la piept și se uita la mine zâmbind disprețuitor.
- Nu sunt aici pentru a-ți da ție explicații, înțelegi fețițo? Mă îndepărtez puțin de el pentru a-l vedea mai bine.
-Chiar și așa, nu mi se pare corect ceea ce faci tu. În locul din care vin eu nu trebuia să dau explicații vreunui conducător. Dacă făceam ceva greșit trebuia să vorbesc doar cu tata, iar acesta mă înțelegea. Spre deosebire de tata tu ești mult prea dur cu toți cei din jur. După părerea mea totul ar fii mult mai bine în palat dacă ai lăsa mai mult de la tine, dacă ai mai șterge din legi și ai comunică mai mult cu supușii tău.
- Să ne amintim că acum tatăl tău e mort, așa că bunătatea lui a fost în zadar. Aici, în adâncuri, supraviețuiesc doar cei puternici, iar cei slabi sunt doar niște vieți ce se nasc pentru a fii mâncare pentru vietățile golfului, ceea ce au dovedit și părinții tăi că au fost.
-Ești nedrept.
- Chiar și așa, sunt stăpânul tău, iar pentru neascultare ar fii trebuit să te trimit sclavă în bordeluri.
- Ce te oprește să o faci?
Bărbatul începe să râdă zgomotos și totodată disprețuitor.
- Ai curaj fetițo, îmi place asta, dar acest curaj nu te va scăpa de pedeapsă care se pare că acumulează cat mai multe nivele de suferință.
-Voi rezista.
-Vom vedea, acum hai acasă.
Sărim în apă, urmând să ne întoarcem la palat.
Pe drumul spre "casă" nu m-am gândit decât la tata și la cât de mult se distrusese de când plecasem și începusem o nouă viață departe de el.