Destin

Capitolul 8

DEVON
Cu mulți ani în urmă.

O noapte furtunoasă ne amenința pe mine și echipajul meu. Aveam vreo 21 de ani și plecasem cu o familie de pescari în larg pentru a prinde pește sau cel puțin așa mi se spusese mie. Totul a decurs bine până ce am ajuns într-o zonă frecventată de zile rele. Vântul începuse să bată puternic, iar valurile să apară, împreună cu ploaia ce ne biciuia trupurile, tunetele și fulgerele neîncetând să apară.
-Ar trebui să ne întoarcem, vremea este prea urâtă! Se aude un bărbat strigând.
- Nu plec până nu prind una! Strigă căpitanul stresat.
-O ce domnule căpitan?
Omul se apropie de mine și mă atinge pe umăr, iar în privirea lui se citea nebunia.
-O sirenă, Devon, o sirenă.
Un mic surâs îmi scapă, iar el îmi strânge umărul.
-Au... strig eu în timp ce mă aplec.
-Niciodată să nu râzi de mine băiete, sirenele există și am să o dovedesc.
-Cum... întrerupt, sunt întrerupt de un cântec ce se auzea din larg. Acel cântec mă ademenea spre el, privirea căpitanului se îmblânzise, iar un zâmbet îi străbate chipul.
-Aruncați năvodul prieteni buni, astăzi o prindem!
Ochii mi se marisera, dacă într-adevar sirena ar fii existat, nu aveam să îi las să o prindă. Mă apropii de babord (bordul stâng), pentru a fii mai aproape de căntec. Dar acesta se oprește și este înlocuit de țipete de delfini.
-Am prins ceva domnule! Strigă unul din pescari.
-Ridicați năvodul!
Năvodul se ridică, iar acum puteam să văd, putea să o văd. Era acolo, prinsă în capcană ca un animal. O priveam, iar ea sâsâia la noi.
-Puneți-o pe punte, cu grijă!
Fata se oprește din sâsâit, iar acum ne privea, părea speriată. Arăta că un copil, cu trăsăturile ei fine și delicate. În loc de picioare avea o coadă puternică, degetele îi erau unite cu o membrană subțire. Arăta că un hibrid între oameni și pești.

-Bogat, o să fiu bogat!
- Ce vrei să spui? Îl întreb, curios fiind.
-Creatura asta va fii noua atracție a orașului. Doar gândește-te câți bani sunt dispuși oamenii să dea pentru a vedea un astfel de animal. Se uită la pescari. Băgați-o în acvariu.
Unul din pescari îi trage o săgeată tranchilizantă în gât, iar aceasta adoarme. Ei se apropie, o ridică și o duc în castelul central, ( locul unde se află cârma și locul capitanului) acolo unde era și acvariu.
Încă nu îmi venea să cred ce văd, era unic, era ceva magic, ce puțini sunt aleși pentru a vedea. Cu o ultimă privire aruncată spre oamenii ce o transportau spre castel, mă întorc și plec spre camera mea care se afla sub punte.

¤¤¤

Cântecul, sunt trezit de un cântec fermecător, acel cântec pe care îl auzisem cu doar câteva ore înainte.
Mă ridic din pat, îmi iau pe mine un pulover, după care ies din camera mea și parcă ademenit de acele sunete minunate, mă îndrept spre castel.
Cântecul se auzea mai tare cu fiecare pas ce îl făceam, deschid ușa și o văd. Acea fată delicată, stând într-un acvariu închis și uitându-se la mine. Mă apropii de ea și o privesc blând, din cap până în vârful cozi. Pun mâna pe acvariu, iar ea face la fel.
-Bună!
- Bună! Vocea ei era nepămănteană. Atât de caldă și de iubitoare pe cât de ucigătoare.
-Cum te cheamă?
-Liria! Îmi răspunde ea într-o șoaptă, pe tine?
-Devon.
- De ce mă țineți aici?
-Avem un căpitan nebun. Îi spun, frecându-mi ceafa.
-Mă ajuți să scap? Mă ajuți să mă întorc la familia mea?
- Nu...nu pot.
-Te rog! Vocea-i diafană părea că mă obligă să fac ceva ce nici nu constientizam. Ajută-mă să scap și te voi lua în regatul meu.
-Regatul tău, vrei să spui că sunteți mai multe?
-Da, suntem foarte mulți și aș fii bucuroasă să îți arăt familia mea. Dar asta se întâmplă doar dacă mă ajuți să scap.
Nu știam ce să fac, voiam să o ajut dar totodată simțeam că asta nu este bine.
- Nu pot, îmi pare rău. Mă întorc, iar când sunt aproape de ușă, ea începe să cânte. Eram vrăjit, vrăjit de acel cântec ce mă făcea să îmi doresc mai mult. Mă întorc spre ea, cu ochii sticloși, și fără să îmi dau seama, dau capacul de la acvariu jos, o apuc de mâini și o scot afară. O târam spre tribord ( bordul drept al navei), și o ajut să se ridice.
-Vino cu mine! Și spunând asta mă trage după ea în apă.

¤¤¤

Eram tras cu o viteză năucitoare tot mai mult în adâncuri. În jurul capul aveam un fel de bulă de aer ce mă ajuta să nu mă înec. Am înotat tot mai mult și tot mai adânc până ce am observat gura unei peșteri subacvatice. Am înorat spre ea, tot mai adânc după care o lumină slabă ne întâmpină, înoată spre ea , iar în câteva secunde eram la suprafața apei, într-o peșteră luminată de pietre prețioase. Totul mă fascina, priveam și nu îmi venea să cred.
-Unde... unde suntem?
Mă duce la mal, după care mă privește.
-În locul meu secret.
-Este superb aici. Ma ridic și încep să explorez peștera, iar ea îmi urmărea fiecare pas.
-Cum este să mergi?
Mă întorc spre ea și o observ cât de fascinată era de picioarele mele. Mă apropi de ea și mă așez pe o piatră, iar la fel face și ea, acum fiind la doar câțiva centimetri de mine. Ma atinge pe piciorul stâng.
- Ce simți când te ating? Avea pielea atât de fină.
-Se simte plăcut. Mă uit la coada ei. Pot să o ating?
O ușoară roșeață îi apare în obraji și totuși îmi ia mână și mi-o pune pe coada ei. Solzi, simțeam solzi de pește dar nu se simțea că și cum aș fii atins un pește, senzația era alta. Îmi ridic mâna tot mai sus, iar când ajung aproape de abdomen ea mi-o îndepărtează și se cutremură.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu ai voie să mă atingi acolo.
-Câți ani ai? Încercam eu să schimb subiectul, fiind rușinat.
-58.
-58?
Ea înclină din cap în semn de aprobare.
- Nu pari mai mare de 16 ani.
-Sirenele trăiesc 400 de ani și de aceea ne maturizăm mai greu.
-Fascinant.
Mă privea neîncetat cu acei ochi nepământeni de o culoare gri-albastră, iar eu la randul meu o studiam. Voiam să o sărut, ceea ce era ciudat dar simțeam o atracție pentru ea, chiar dacă o cunoșteam doar de câteva ore. Îmi apropi capul încet de ea, iar ea rămăsese nemișcată și o făcusem, buzele mele le atinseseră pe ale ei. Avea un gust de mare și pește. Sânge, simțeam gust de sânge și mă îndepărtez de ea. Simțeam căldura sângelui pe buza inferioară, îmi ating buza cu mănă după care mă uit la ea. Mă mușcase de buză, acum o urmă de sânge pătându-i și ei buza. Linge sângele.
-

De ce m-ai adus aici?
-Așa am simțit, voiam să fii aici cu mine.
-Trebuie să mă duc acasă, părinții mei...
- Ce sunt părinții?
-Părinții sunt acele persoane ce au grijă de tine și îți oferă iubire.
-Eu nu am părinți. Îmi spune ea privindu-mă fix.
-De ce?
-În lumea mea, părinții își abandonează copii după o lună de la naștere.
-De ce?
-Pentru a vedea dacă sunt destul de puternici pentru a supraviețui. De multe ori copii mor după câteva zile, neacomodându-se.
-Trăiți după niște legi dure.
-La voi nu este așa?
- Nu, la noi este diferit.

¤¤¤

Am mai vorbit vreo oră, după care o convinsesem să mă ducă la mal. Odată ce ajunsesem la suprafața apei, puteam vedea nava pescarilor distrusă.
- Ce s-a întâmplat? Spun eu aproape țipând dar ea nu îmi răspunsese. Mă dusese la țărm după care dispăruse printre valuri, urmând să ne întâlnim în fiecare seară. M-am îndrăgostit de ea și cu trecerea timpului, s-a întâmplat să rămână gravidă și așa am avut o fată dar legile din adâncuri erau prea dure așa că ea a fost întemnițată și obligată să facă niște lucruri împotriva voinței ei, nemaiputând să ne vadă copilul pe care mi-l încredințase mie. După mulți ani, în sfârșit aflasem ce se întâmplase cu nava. În seara în care o ajutasem să scape, și-a chemat prietenii, iar ei au distrus navă și au omorât echipajul, de aceea m-a luat cu ea, între noi exista o scânteie încă din prima clipă în care ne-am văzut și de aceea a vrut să mă salveze, așa cum o făcusem și eu.