Destin

Capitolul 14

MIRIAM

Eram șocată, povestea Nuallei era tristă și îmi dăduse mult de gândit. Cum putea o femeie să poarte atât de multă ură? Ce o determinase să fie atât de rea?
-Miriam...
-Da? Vocea mea era gânditoare.
-Uită-te la mine.
-Ce vrei?
-Acum că ai coadă și ești una din noi poți veni în Regatul din Adăncuri și m-am gândit să plecăm după ce mâncăm.
- Ce să caut eu acolo?
-Acum ești una din noi, iar locul tău este acolo.
-Greșești, eu nu voi fi niciodată una din voi, eu sunt om, chiar dacă nu mai semăn cu unul.
- Ai murit, Miriam și prin moartea ta a pierit și umanitatea, așa că ascultă bine, locul tău este în regat, alături de mine!
Un zâmbet din scârbă îmi apare. Am auzit că ești sora mea, iar tu mi-ai confirmat asta. Știu că eu am fost născută din iubire, pe când tu ai luat naștere din nenumărate violuri și mai știu că voi două credeți că sunt singura ce poate să o trezească pe mama dar acum stau și mă gândesc. De ce ai vrea să salvezi o femeie care probabil nici nu te iubește și dacă s-ar uita măcar la tine și-ar aduce aminte de toare ororile prin care a trecut?
Fața Celenei se schimbă, iar o urmă de tristețe o învăluie.
-Nu vei știi niciodată ceea ce gândește ea, așa că nu ar trebui să-ți dai cu părerea.
- Chiar așa...
-CHIAR AȘA! tristețea este înlocuită de furie.
-Celena... Nualla încerca să o liniștească dar degeaba.
-Plecăm în Regat după masă, iar dacă vei mai obiecta, ține mine doar atât, sunt mult mai puternică decât tine și te-aș putea omorâ foarte repede.
-N-ai decât, oricum sunt moartă.
Fata îmi întoarce spatele și părăsește camera, acum rămânând cu Nualla.
-Credeam că ești o persoană bună, Miriam, dar azi mi-ai oferit contrariul. Celena este conștientă de ce poate simți Liria pentru ea dar totuși ea speră ca aceasta să o iubească. Nimeni în toți acești ani nu i-a confirmat ceea ce credea, iar acum, când tu ai făcut-o o parte din ea va muri, și anume, iubirea.
- Nu am vrut...
-Urmează-mă, e ora mesei. Spune ea întrerupându-mă.

¤¤¤

O urmam pe vrăjitoare prin nenumărate coridoare, luminate doar de lanterna ce îi ieșea din frunte. Nici una din noi nu spunea nimic, iar eu mă simțeam oribil, nici măcar nu știam de ce-i spusesem Celenei toate acele cuvinte usturătoare. Eu nu eram așa, ce se întâmplase cu mine?
-Am ajuns. Îmi spune Nualla arătându-mi o stâncă înconjurată de pietre rotunde. Celena era așezată pe una din ele și mânca un pește în liniște. Mă așez în fața ei și o privesc dar ea nici nu se uita la mine, ignorându-mă complet. Femeia îmi aduce și mie un pește crud și mă îndeamnă să mănânc. Îl ridic cu o mână și îl ling, iar un gust sărat îmi întâmpină limba. Simțeam cum dinți mi se măresc, acum fiind ascuțiti și neuniformi și mușc. Gustul era mult mai bun decât mă așteptam, probabil dacă mâncam un pește crud cât timp eram... vie...aș fi simțit un gust oribil, dar acum era comestibil. Din câteva guri îl termin, cerând încă o porție și încă una până ce mâncasem 6 pești. Celena și Nualla mă priveau cu ochii mari.
- Ce? Spun eu cu gura plină.
-Mănânci prea mult.
-Și este de rău?
-Doar dacă ieși la suprafață.
-De ce?
- Cu o asemenea poftă de mâncare, cu timpul pești ți se vor părea prea puțin și vei tânji după carne de om, aceea fiind mai consistentă.
- Nu cred..
-Rămâne de văzut...
Celena se ridică de pe piatră și îmi întinde mâna indiferentă.
-Vino, e timpul să plecăm.
O apuc de mână, îmi iau la revedere de la vrăjitoare și iesim din camera unde mâncasem și mai apoi din peșteră, iar acum înotam în larg spre un ținut necunoscut mie. Celena îmi dăduse drumul la mână și se comporta ca și cum nici nu aș fii fost acolo. Vinovăția începea să mă cuprindă așa că înot până ce ajung lângă ea și o atinge pe umăr.
- Îmi pare rău! Vocea îmi era sinceră dar ea nici măcar nu clipește.
-Uite, știu că am spus niște lucruri oribile, la care nici măcar nu ar fi trebuit să mă gândesc și nici măcar nu știu de ce o făceam dar nu vorbeam serios. *Oftez* Sunt sigură că mama ne-ar fii iubit pe amândouă în mod egal dacă nimic din toate astea nu s-ar fii întâmplat. Știu că am greșit, știu că probabil acum ești supărată pe mine dar vreau să mă înțelegi, am spus totul la nervi și nu am vorbit serios. Sunt supărată, bine? Sunt supărată că mi-ai luat viața, sunt supărată că nu voi mai vedea niciodată uscatul așa cum vreau, nu îl voi mai vedea pe tata, pe Manu, Nan, pe nimeni. Nu voi mai simți razele soarelui și briza dimineți sărutăndu-mi pielea, toate acestea s-au dus, și pentru ce? Pentru ceva ce nici măcar nu știu dacă este adevărat. Așa că, gândește-te și la mine. Voi mi-ați luat asta așa că mi se pare corect să te fac și pe tine să suferi, la fel cum sufăr și eu. Celena se oprește si mă privește din cap până-n coadă, privirea fiindu-i rece ca ghiața.
-Știu ce am făcut și mă bucur. La început, când am aflat că am o soră tot ceea ce am vrut a fost să te găsesc doar pentru a o trezi pe mama dar cu timpul, mi-am dat seama ca nu era doar asta. Mă simțeam singură și incompletă și aveam nevoie de tine, aveam nevoie de un membru al familiei care să îmi aline acea singurătate. Când te-am găsit toată lumea mea a fost dată peste cap, am fost fericită, am fost în extaz dar acum mi-am dat seama că tu nu ești aceea persoană la care mă așteptam. Ești crudă și nemiloasă, poate asta te va ajuta în Regat dar relațiile dintre noi nu vor fii niciodată roz. Eu am greșit, știu dar și tu ai greșit. Se spune că ceea ce spui la nervi este purul adevăr, așa că îmi pare rău că asta gândești despre mine dar eu am o altfel de părere. Și spunând asta îmi întoarce spatele, făcându-mă să o urmăresc în timp ce înota.