Destin

Capitolul 19

MANU

Băiatul se dă jos de pe Miranda și se așează lângă ea, fata lăsându-și capul pe brațul acestuia. Amândoi respiră greoi dar păreau mai fericiți ca niciodată. Pentru Miranda această primă cuplare era totul, era ceva special pentru ea, ceva ce nu mai simțise în dățile în care se culcase cu alți masculi. În trecut nu existase pasiunea, dorința și dedicarea supremă pentru persoana de lângă ea, așa cum exista pentru Manu, perechea ei, iar pentru Manu cuplarea cu Miranda era ceva nou, un corp cu totul diferit față de celelalte fete cu care se culcase. La celelalte fete știuse cu ce se confruntă, știa unde se află părțile corpului, știa ce trebuie să dacă dar cu ea era altfel. Până azi, în urmă cu câteva momente nici nu știnse că Miranda poate acea vagin. Asta se schimbase odată ce o mica crestătură din partea superioară a cozi de desprinsese, făcând astfel totul să se întâmple.
-Cum te simți? Vocea Mirandei era tremurândă și puțin răgușită. Manu o sărută pe frunte și îi zâmbește blând, apărându-i o gropiță în obrazul drept.
-Mă simt fericit. Nu pot să-ți explic prin cuvinte ceea ce simt dar îți pot spune că nu am mai simțit niciodată asta pentru nici o altă fată.
- Este normal, suntem perechi, iar la noi toate sentimentele, stările și lucrurile pe care le facem - spune ea în timp ce-l atingea pe abdomen - sunt amplificate la maxim. Ceea ce simțim noi acum nu pot simți decât perechile.
-Nu-mi vine să cred că te-am găsit, unde ai fost până acum?
-Mie nu-mi vine să cred că te-am găsit. Îl contrazice fata începând să-l zgârie blând pe piept și abdomen, lăsându-i câteva dâre lungi și roșii. El îi ia mâna și o sărută pe fiecare deget în parte, după care o lasă să cadă jos, iar cu un deget îi ridică bărbia - ochii acesteia întâmpinându-l - și îi ocupă gura cu a lui. Nu putea să se stăpânească asupra ispitei, o voia din nou și din nou. Miranda îl mușcă de buza inferioară după care îl trage peste ea.
-Te vreau! Te vreau din nou, Manu! Vocea îi era rugătoare, exprimând singura dorință din acel moment.
El o sărută dupa care își cufundă mâna în părul ei și îi trage capul pe spate după care o pătrunde puternic. Țipetele Mirandei răsună cu putere, fiind amplificate din cauza ecoului din peșteră. Buzele lor se întâlniră din nou într-un dans dulce, umezit nu de apa sărată a Golfului, ci și de lacrimile ei. Nu erau lacrimi de regret sau de durere, erau lacrimi de fericire și pasiune din cauză că îl găsise pe el, iar acum puteau avea partea de nenumărate nopți împreună, pe care le așteptase cu nerăbdare. Îi pune mâinile pe spate și începe să îl zgârie, scoțând astfel gemete suavă din partea lui. Cu o mișcare precisă se întoarce, acum fiind deasupra lui și începe cu mișcări repetate să îi domine mădularul. Gemetele lor se uneau la unison, asta excitându-i din ce în ce mai mult. Manu își așează mâinile pe coapsele ei și o îndeamnă în tăcere să se miște din față în spate din ce în ce mai repede după care își mută mâinile pe sânii săi voluptoși și începe să se joace cu sfârcurile acesteia care erau întărite. Miranda îi îndepărtează mâinile și se lipește de el, zâmbindu-i larg.
- Nu te mai las să pleci niciodată din viața mea.
-Crede-mă că nu aveam de gând să fac asta! Îi spune acesta zâmbind. Fețele lor erau la doar câțiva centimetri una de alta, respiratiile lor unindu-se, el îi atinge buzele cu degetul mare, după care și-l bagă în gură, gustul sărat înebunindu-l, după care o întoarce, acum fiind deasupra ei și dă spre retragere pentru a se goli dar ea îl oprește.
- Nu te teme, nu sunt în perioada fertilă. Îl informează aproape zâmbind, iar Manu își revarsă sămânța în interiorul său, neputând să se împotrivească împulsului după care se dă jos.
-Nimic nu se compară cu un act sexual dus până la sfârșit.
-Adica?
-Nimic! Spune el râzând.

Timpul trecea alarmant de repede atunci când era cu Miranda dar se întâmpla, iar el trebuia să se întoarcă la suprafață, chiar dacă nu era pregătit pentru asta. Se ridică și începe să se îmbrace sub privirile lacome ale fetei.
-De ce trebuie să îți îmbraci corpul, arăți mult mai bine fără acele chestii pe tine.
-Aceste chestii o informează Manu zâmbind, se numesc haine, iar la suprafață este o rușine să nu le porți.
- La noi nu este așa, noi ne mândrim cu corpul nostru. Când se termină de îmbrăcat, băiatul intră în apă și o ia pe Miranda de mână.
-Și noi ne mândrim cu corpul nostru, dar nu atât de mult încât să umblăm goi.
-Sunteți ciudați.
- Știu, acun să mergem! Fata îl apucă de mână strâns și îl trage sub apă. S-au oprit de vreo 2 ori pentru ca fata să-i reîmprospeteze aerul dar în rest totul a mers bine, iar acum erau amândoi la mal. Manu statea pe nisipul umed, iar Miranda stătea cu capul pe picioarele lui și îl privea fix.
- Nu sunt pregătită să te las să pleci.
-Nici eu nu sunt gata să plec dar îți promit că ne vom revedea cât de curând posibil.
-Te voi aștepta. Îi arată cu degetul stânca pe care obișnuia să-și facă veacul. Chiar acolo.
-Fi sigură că...
Nu apucă să-și termine propoziția deoarece este întrerupt de zgomotele unui bărbat, Miranda sare în apă speriată, iar Manu rămâne singur, uitându-se în gol în speranța că o va vedea în depărtare dar speranța moare atunci când Devon se așează lângă el. Părea mai tulburat ca niciodată, cu privirea sa goală, barba nerasă și hainele slinoase.
- Ce s-a întâmplat Devon, ce cauți aici?
-Am vrut să mă liniștesc Manu, vezi tu, de când a dispărut Miriam, m-am simțit ca și cum aș muri în fiecare zi. Nici măcar nu se uita la mine, privirea să era îndreptată spre golf, părea că așteaptă ceva ce nu va apărea niciodată.
-Știu cum este...
-Ba nu sștii Manu, asta poate simți doar un tată. Își intoarce privirea spre mine, iar atunci pot observa ochii săi roșii, semn că plansese neîncetat de când dispăruse Miriam. Îi așez mâna pe după umeri și îl privesc fix.
-Simt că Miriam este bine Devon și chiar și așa, ea nu ar fii vrut să te vadă în starea asta. Doar uită-te la tine, eşti de nerecunoscut.
- Sunt distrus băiete și nu stiu cum să-mi revin.
-Te cred, Devon, chiar te cred!