O nouă lume o așteaptă pe Miriam, o fată de 18 ani. Până la această vârstă totul a fost normal, dar normalitatea va dispărea cu timpul făcând-o pe fată să își pună tot mai multe întrebări ce cu timpul își vor găsi raspuns. Un prim indiciu sunt siren...
Odată ce lasă bolul jos, pot observa că se pătase pe buze și barbă de sânge, sângele surorii lui. Se șterge cu mâna după care se uită spre mulțime. Era încă afectat, lacrimile nu-i mai curgeau dar se putea vedea clar pe fața lui că în interiorul său plângea în hohote. Spre deosebire de el, eu nu-mi ascundeam tristețea. Eram sensibilă în astfel de momente, iar ceea ce se întâmplase în urmă cu câteva momente mă tulburase cumplit. Înafară de mine, nimeni nu plângea, nu îi ofereau "Condoleanțe", nimic de acest gen. Deion mă privește și se încruntă atunci când mă vede lăcrimând, Celena văzând că Deion se uită spre noi încruntat se întoarce și ea la mine, iar când vede că plâng, mă întoarce cu spatele la conducător și îmi șterge fața cu mișcări repetate. - Ce faci, lasă-mă! Spun încercând să o îndepărtez. - Nu trebuia să plângi, el nu trebuia să te vadă plângând, Miriam! -De ce, ce am făcut atât de rău? - Îți voi spune când ajungem acasă, acum încearcă să te liniștești. -Bine! Îmi șterg lacrimile de pe obraji și mă întorc spre porțiunea de pământ. Deion cât și sora lui dispăruseră, iar bătrânul curăța locul. -S-a terminat? -Da, acum mergem să sărbătorim.
Am înotat din nou la castel, iar când am ajuns acolo am văzut mese bogate în peste așteptându-ne. Locuitorii erau mulțumiți de ce îi aștepta, astfel se îndreaptă spre mesele încărcate. Muzica începe să răsune din pereții palatului, o melodie relaxantă dar totodată ce te ținea în priză îi făcea pe majoritatea să danseze, să se învâtă, să înoate - să se bucure de această sarbătoare mai pe scurt -. Nu îmi venea să cred că puteau fii atât de fericiți ținând cont că nu cu mult timp în urmă a avut loc o crimă. Totul este foarte ciudat în adâncuri, pentru mine, chiar dacă nu o cunoșteam pe acea fată, gestul mi se părea unul lipsit de respect. Mă simțeam tristă, participasem la așa zisul "sacrificiu sângeros", iar asta îmi stricase ziua. -Hai, să mâncăm! Strigă la mine Celena în timp ce mă ia de mână. -Nu pot să mănânc, nu îmi este foame. - Cum să nu îți fie foame, până acum tu mâncai mai mult decât noi toți. -Pur și simplul, nu îmi este foame... Celena ridică din umeri și se întoarce cu spatele la mine vrând să plece. -Stai! Îi spun eu oprind-o. - Ce este? -De ce te-ai comportat atât de ciudat când ți-ai dat seama că Deion m-a văzut plângând? Vocea mi se redusese la o șoaptă pe care o puteam auzi doar noi două. -Aici cei ce plâng sunt considerați slabi și buni de aruncat, când Deion te-a văzut plângând probabil că a început să își imagineze tot felul de lucruri prin care să te pedepsească pentru ieșirea de noaptea trecută. Acum crede că ești slabă și va știi exact ce-ți va face pentru a te face să suferi. Conducătorii sunt vicleni Miriam, niciodată nu știi la ce să te aștepți din partea lor, iar Deion este unul dintre cei mai rai conducători de aici și dacă pui laolaltă aceste două cuvinte, iasa ceva foarte urât așa că ai grijă cu el. -Voi rezista, orice pedeapsă îmi va da voi rezista. -Sper, acum hai să mănânci ceva. -Nu încă, auzi, de ce Deion și sora lui aveau picioare și voi nu? Celena ridică din nou din umeri. -Nu știu, ăsta este unul din multele secrete pe care Deion le ține sub cheie. -Interesant. -Știu, acum hai, să petrecem!
Sărbătoarea era în toi chiar și acum, după ce sunt sigură că trecuseră câteva ore de când începuse. Deion nu apăruse, nici măcar nu îl văzusem intrând în castel sau ceva asemănător. - Eu mă duc să dorm, nu mai pot sta nici o secundă în plus. - Bine soro, vin și eu puțin mai târziu, noapte bună! Celena îmi zâmbește după care se apropie de un grup de tritoni. Palatul era pustiu, toți locuitorii erau în curte așa că aveam puțin timp la dispoziție să cercetez locul în care mă aflam. Tablouri vechi erau așezate deoparte și de alta a coridorului, pe pereții învechiți. Acele tablouri prezentau lupte din diferite secole ale lumii, ceea ce era ciudat era faptul că tablourile înfățișau oameni luptanduse și nu tritoni. -Ce caută tablourile astea aici? Mă întreb în șoaptă. Un culoar lung era acum în fața mea, un culoar pe care nu mai pașisem până acum. Lumina nu ajungea la el, era cufundat în beznă. Dau să mă întorc când deodată aud o bubuitura și ma întorc. Părul de pe ceafă mi se ridicase, iar inima începuse să îmi bată cu putere. -E cineva aici? Strig mai mult pentru mine dar nu răspunde nimeni, în schimb de aude o altă bubuitură. Strâng din dinți și încep să înot lent spre locul în care se auzea bubuitura. Înotam prin întuneric, fără să văd ceva în jurul meu, în schimb începeam să aud suspine ce înlocuiau bubuiturile. - Au... strig în timp ce mă lovesc în abdomen de ceva tare, masiv, îmi pun mâinile pe obiectul din fața mea și îmi dau seama că era o masă. Mă masez pentru a alunga durerea și încep să înot din nou. -De ce s-a întâmplat tocmai acum, de ce ai ieșit, de ce? Vocea unui bărbat mă învăluie. Fiecare sunet îi ieșea printre buze alături de suspine, era îndurerat. Fac liniște și mă apropii de o cameră slab luminată. Ușa era larg deschisă, iar în mijlocul camerei se afla un bărbat ghemuit pe podea. Din cauza întunericului nu puteam să-i disting înfățișarea dar îi puteam simți durerea. - Nu trebuia să ieși, ăsta trebuia să fie secretul nostru... La cine te referi, cine ești?Întrebările îmi circulau prin minte în timp ce-l urmăream pe bărbat din umbră. -Erai atât de mică și totuși atât de curioasă, tu trebuia să-mi fii alături nu să mă părăsești. Vocea îi devenea din ce în ce mai agresivă. Se ridică, apucă o masă și o aruncă spre un perete alăturat, iar aceasta se distruge. - Ce ți s-a întâmplat? Îmi spun în șoaptă. Bărbatul se întoarce spre ușă, iar atunci încremenesc. Observ că o mică pată de lumină ce trecea printre ferestrele camerei îi contura trupul și atunci îi văd picioarele, niște picioare puternice. Purta doar un material ce îi acoperea o mică porțiune dintre abdomen și coapse, îi rest corpul îi era neatins. Mușchii îi împodobeau trupul perfect, linia feței îi devenea clară, iar ochii, niște ochi reci priveau în direcția mea. Plec de lângă ușă și mă îngrămădesc între doi pereți unde umbrele și negura din jur mă puteau învălui. Îmi țin respirația și continui să privesc spre ușă, unde acum se afla Deion și se uita în toate părțile. Puteam să observ că ținea în mână o păpușă de porțelan. Părul ei blond odată strălucitor acum era aproape incolor. Avea o mică spărtură în partea superioară a capului, iar o mică crăpătură i se întindea pe toată porțiunea feței. Ce faci cu păpușa aia, de unde o ai? Deion se întoarce cu spatele la ea și pleacă. Respir cu putere, trăgând în piept apa și aerul din golf. Simțeam cum apa îmi iasă printre branhii, iar aerul îmi îmbrățișează plămânii. Ies din ascunzatoare și mă apropii de acea cameră unde ușa rămăsese încă deschisă. Totul în ea era distrus, murdar și pătat de trecerea vremii. Mă apropii de un mic dulăpior și îl ating. În urma degetelor mele rămăsese o dâră, semn că dulapul era foarte murdar, iar din el se puteau observa alge ce ieșeau prin crăpături. Deschid dulapul și văd că ascundea câteva rochii trecute de vreme. Erau din secolele trecute dar frumusețea lor mă fascina. Ce căutau aici? Apuc o rochie bodată în culoarea roz pudrat și mă apropii de o oglindă după care mă privesc, cu rochia în fața corpului meu, iar imaginea mă întrista.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Odată adoram să port rochii. Îmi plăcea să port rochii lungi, din material ușor și să ies dimineata pe plajă, când briza era puternică, iar vântul îmi săruta pielea. Îmi plăcea să aud valurile dimineața, atunci când plajele erau goale, fără urmă de viață. Eram doar eu și apa, nimic altceva. Ochii mă întepau, știam că lacrimile îmi curgeau dar că sunt duse de apă. Sărut rochia și o bag înapoi în dulap, unde îi era și locul, pentru a aștepta persoana căreia îi aparținea și ies din cameră.
