Destin

Capitolul 9

MIRIAM

Eram moartă sau cel puțin așa mi se spusese. Cu toate acestea eram schimbată, aveam un fel de membrană între degete, unindu-le, trupul îmi era împodobit de solzi strălucitori turcoaz ce mă înfiorau, părul și se mărise, acum ajungându-mi până la coapse, iar ochii deveniseră asemănători cu cei ai acestor ființe. Acum eram într-o încăpere din peșteră, alături de Celena și vrăjitoarea mari, care își făceau planuri.
- Nu are coadă, cum este posibil să fie sirenă și să nu aibă coadă?
-Poate trebuie să ucidă pentru a se transforma complet. După cum ai văzut, moartea a adus-o în această formă și poate că o altă moarte o va ajuta să devină completă.
-Este o teorie destul de bună.
Eu le ascultam și mă înspăimântam. Nu puteam să ucid, nu voiam să o fac. Deja mă transformasem în asta fără ca măcar să vreau. Nu mai aveam să îmi văd vreodată tatăl, nici pe Manu, nici plaja. Murisem, și odată cu asta se duseseră toate persoanele și locurile dragi mie.
- Ce s-a întâmplat, Miriam? Mă întreabă Celena blând.
- Am murit, am murit din cauza voastră, m-ați distrus. O lacrima îmi apare dar dispare la fel de repede. Mi-am pierdut tatăl, mi-am pierdut prietenul, mi-am pierdut tot.
- Nu ai pierdut nimic, tot ce ai nevoie se află aici. Tu ai un destin măreț și trebuie să îl îndeplinești dar asta nu este posibil dacă nu ai o coadă, așa că mă vei asculta și vei face exact cum voi spune eu. Mă înștiințează Celena încruntânduse și apărându-i ghiare.
Nemaispunand nimic las capul în jos.
-Așa credeam și eu, acum du-te să dormi, cred că ești obosită.
-Dar nu sunt...
-Ba da, am spus că ești! Suflă cu un fel de praf spre mine și adorm instant.

¤¤¤

-Nu-mi place să fiu rea cu ea, Nualla, dar așa este cel mai bine. Trebuie să mă asculte, altfel nu avem nici o șansă, și tu știi asta.
-Știu copilă, dar până la urmă este sora ta de mult pierdută, știu că simți ceva pentru ea...
- Am căutat-o o lungă perioadă, iar acum când am găsit-o nu vreau să o pierd din nou și de aceea trebuie să o transformăm complet.
Făra să răspundă, Nualla se întoarce spre mine.
-Uite cine s-a trezit. Începusem să îmi deschid ochii și să mă uit la ele, dar le vedeam în ceață, doar vocile lor fiind clare.
- Ce s-a întâmplat?
-Vi cu mine, asta se întâmplă. Îmi spune Celena luându-mă de mână și trăgându-mă după ea afară din peșteră.
Înota foarte repede, iar în câteva minute eram la suprafața apei, stând pe o stâncă, aceeași stâncă pe care a stat ea împreună cu cele două fete în prima seară.
- Ce... ce facem aici?
-Te transformăm. Și începe să cânte. Acel cântec minunat ce îl auzisem nu cu mult înainte dar acum ceva era diferit. Acele sunete minunate și angelice ce transformaseră în ceva țipător ce mă indispunea. Nu se poate să fii fost același cântec, nu are cum.
-Încetează, îmi spargi timpanele!
Celena se oprește și mă fixeaza cu privirea.
- Ce vrei să spui?
-Cantecul, se aude altfel, mă rănește.
-Este din cauza transformări. Ești prinsă între două corpuri, nici unul nu îți aparțin și de aceea totul pare că vrea să-ți facă rău. Cântecul, în realitate se aude mult mai bine auzit de urechile noastre decât de cele ale oamenilor. Acum, gândește-te la cântec în prima seara în care l-ai auzit, iar apoi cum s-ar auzi de 2 ori mai bine.
Încercam să mă gândesc dar în gând îmi apăreau doar acele sunete oribile, de balene ucise cu bestialitate.
Celena mă privește după care începe să cânte din nou. Îmi acopăr urechile dar în zadar, sunetul tot se auzea. Mai tare, mai pronunțat, mai vibrant. Știam că face asta pentru a ademeni vreun om, nu voiam să îl omor, nu voiam să devin o creatură însetată de sânge ca ele, îmi voiam viața de om înapoi.
-Se apropie.
Îmi deschid ochii și într-adevăr, spre noi se apropia o familie, un bărbat cu soția sa și un copil ce nu părea mai mare de 5 ani. Ne priveau cu admirație, iar eu îi priveam cu milă, știam ce va urma, știam că vor muri.
-Plecați! Strig eu la ei în încercarea de a-i îndepărta dar cântecul era prea puternic, părea că nici nu mă aud. Celena se oprește, iar oameni împietresc. Ne priveau fără să spună nimic, pe buze purtau un zâmbet simplu, dar ochii le erau temători.
-Haide! Îmi spune femeia în timp ce mă ia de mână. Sărim în apă și ne apropiem de ei.
- Bună! Începe roșcata cu aceeași voce blândă cu care mi s-a adresat și mie odată. Cum vă cheamă?
-Eu sunt, John, ea este soția mea, Elena, iar el este fiul meu, Erik.
-Frumoase nume, îmi pare bine să vă cunosc, se uită la mine, să vă cunoaștem mai bine spus. Ea este sora mea și este foarte înfometată, ne-ar face bine dacă ne-ați ajuta să o hrănim.
Femeia ținea copilul în brațe și amândoi ne priveau pierduți. Mă apropi de ei și îl iau pe copil de mână, iar el mă strânge.
- Ce ești? Mă întreabă binevoitor. Neputând să răspund, Celena ia inițiativa.
-Ea nu este nimic pentru moment. Este ceva viu și mort în același timp dar cu ajutorul vostru o vom ajuta să își recapete forma.
-Vreau să vă ajut. Vocea lui era atât de caldă și plină de bunătate încât nu mă vedeam făcând ceea ce urma. Lacrimi sărate îmi străbăteau chipul, în timp ce mă gândeam la ce aveam să fac. Gândindu-mă că aveam să omor o viață atât de curată doar pentru a mă transforma. Nu era corect, nu trebuia să fie așa.
Băiatul își ridică o mână și îmi șterge lacrimile.
- De ce plângi?
-Este nerăbdătoare să înceapă o nouă viață, Erik. Acelea sunt lacrimi de fericire. Mă uit la ea și atunci văd că în ochii ei nu era nici măcar o urmă de bunătate, milă sau teamă pentru ceea ce va urma, pentru aceste suflete simple și pure, așa cum am fost și eu. Pur și simplu nu îi păsa de nimic. Era o creatură cu sânge rece, un prădător în mediul său natural, iar acum, în fața ei se află prada și nu avea de gând să o piardă.
-Veniți cu noi! Îi ademenește Celena luându-l de mână pe John, care mai apoi o ia de mână pe Elena. Veniți cu noi și hrăniține. Apa îi cuprindea, iar ei nu reacționau în nici un fel. Trebuie să îi ajut să scape sau să îi termin repede. Erik încă mă privea până în momentul în care apa îi trecuse de cap. Erau sub apă, iar Celena se transformă. Dinții, ghearele, totul îi ieșise la iveală pentru a-i arăta adevăratul chip, iar la fel ca mine la început, toți se trezesc din transă. Strâns, femeia îi ținea prea strâns încât ei nu aveau nici o șansă de scăpare. Îl mușcă pe John de braț și îi smulge carnea de pe os. Acesta deschide gura larg și o strânge tot mai mult pe Elena de mână în timp ce apa îi inunda plămânii. Femeia se trăgea și se împingea, încă ținându-l strâns pe Erick în brațe dar nu reușea să scape. Sângele ajunsese la mine, mă învăluise, iar odată ce îl simt, instinctele de prădător mi se activaseră. Părea că nu eram eu, părea că sunt o altă ființă, însetată de sânge și carne umană. Mă apropii încet de Elena, îi pun piedică, iar ea cade, încă ținându-l pe Erik în brațe și o mușc de gât, smulgându-i beregata. Sângele mă învăluie, îmi plăcea acea senzație, iar gustul mă făcea să vreau mai mult. Mai mușc o dată, încă o dată, până ce gâtul acesteia dispăruse, capul fiindu-i îndepărtat de corp. Cu ochii roșii și plină de sânge pe la gură mă uit la Erik care acum zăcea înecat în brațele Elenei. Celena vine la mine și mă atinge pe umăr, dar eu o îndepărtez și continui să o sfâși pe femeie. După ce termin, o strălucire îmi cuprinde corpul, urmată de o înțepătură și o durere puternică ce îmi traversează tot corpul. Vedeam membrele inferioare ce erau înconjurate de o pieliță ce se mărea, se îngroșa și le unea. Simțeam oasele cum mi se rup și mi se unesc între ele, simțeam prea multă durere ce mă înconjura. Îmi închid ochii și o simt pe Celena tragându-mă după ea.
-Lasă-mă, dă-mi drumul! Țip la ea în timp ce o lovesc în abdomen. Ea mă eliberează, iar eu simțeam cum toate oasele, particulele, celulele și organele  îmi sunt rupte și înlocuite de altceva, de ceva străin și nou. Durerea dispare, iar în urma ei rămân complet schimbată. Cu membre și părți necunoscute mie. Mă privesc și raman

șocată, nici nu mă cunoșteam. Devenisem o creatură însetată de sânge, un pradatori înrăit într-o lume agresivă.