𝓔𝓵𝓲𝓫𝓮𝓻𝓪𝓽 𝓬𝓸𝓷𝓭𝓲𝓽𝓲𝓸𝓷𝓪𝓽 (boyxboy)

21."Aici, cu mine"

Următoarea zi

          Mă învârt pe lângă gardul închisorii de mai bine de jumătate de oră. Ce durează atât?! Îmi strâng pumnii pe lângă corp privind fix poarta. Haide! Amelie m-a anunțat aseară ca astazi il vor elibera. Am fost atât de entuziast ca nu am dormit toată noaptea, deși am încercat. Abia asteptam sa fiu aici si sa il văd. Habar nu am cum o să stea lucrurile în afara închisorii. Gândul asta cred ca m-a disperat toată noaptea. Nu stiu mai nimic despre el, despre Cameron cel normal. Nu stiu nimic despre familia lui sau despre trecutul lui. Poarta se deschide si il văd. La naiba! Arată extrem de diferit acum ca nu mai poartă hainele din închisoare. Vine direct spre mine având un zâmbet uriaș. Nu pot să cred ca eu chiar am reusit! Îl îmbrățișez strâns si face acelasi lucru.

—Îți datorez totul, Markus.șoptește 

—Mi-ai salvat viața.zic serios si il bat usor pe spate

          Inspiră adânc apoi se îndepărtează. Ar vrea să își găsească cuvintele potrivite, dar amândoi știm că el preferă să mulțumească cuiva prin fapte. "Vorbele nu sunt domeniul meu, Markus.".

—E atat de ciudat si diferit față de ce îmi amintesc.zice pierdut în spațiu 

—O să te obișnuiești.zic sigur pe mine

        Zâmbește apoi mă trage iar în brațele lui.

—Ce vrei să facem acum?intreb si imi ridic privirea spre el

          Se uită în jurul nostru apoi da din umeri și mă sărută rapid.

—Cred că trebuie să scap de înfățișarea asta de boschetar înainte de toate.zice si isi mângâie gânditor barba

           Aprob și mergem spre statia de autobuz. Cred ca lucrurile sunt destul de grele pentru el. Au trecut 10 ani de când nu a mai fost în orașul ăsta, cel puțin nu ca un om liber. Mie unul mi-ar fi greu sa mă integrez în societate, dacă nu ar fi fost vorba de el acum as fi zăcut în camera mea si o luam cu totul razna. Se așează pe banca din spatele meu si privește într-un punct fix pe șosea.

—La ce te gândești?întreb și mă așez lângă el 

—Sunt liber. zice si isi întoarce capul spre mine nevenindu-i să creadă. Asta înseamnă ca trebuie să fiu un om normal, unul care trebuie sa isi câștige cumva existența. Însă pentru ceea ce stiu eu sa fac nu exista carieră legală.

          Doar nu are de gând să se întoarcă în Irak!

—Știi că nu ești singur, nu?zic serios 

—Știu, dar... zice si se oprește brusc apoi isi bagă mâinile în păr

          Autobuzul ajunge asa că urcăm. În aproape o oră suntem acasă. Merg în bucătărie și las pungile de cumpărături pe masă. Cameron deja inspecteaza apartamentul. Chiar e mai greu de cât mă așteptam. Urăște să stea la coadă. Asta cred ca se aplica si pentru mine, dar eu mai am un gram de răbdare. Ne-am plimbat prin magazinul ala 15 minute si deja voia să se facă dispărut. De faptul că se simte încolțit de oameni nu o sa mai spun nimic. Era o femeie în vârstă în fața noastră și a lăsat-o cu traume. Pun toate lucrurile la locul lor apoi merg să vad ce face. Intru in camera mea si se întoarce spre mine cu o fotografie in mână. Eu si familia mea minunată. O iau si o pun inapoi pe masă, cu fața in jos.