Știe oare inima?

6 - Trauma

Dacă nu venea Elvira, nu știu ce se alegea de mine! Deci acela este LEONARD. CE CĂUTA LA MINE ÎN BIROU? DE CE S-A PURTAT CU MINE ÎN ACEL MOD?! 

Am fost trimisă de acolo,în clipa de față mă aflu la mine în casă.Elvira nu m-a putut calma, nici nu doream să mai stau o clipă acolo: 

-Ce ființă dezgustătoare! Fix buzele mele, sărutate de acel demon. 

Îmi trec în continuare servetelul peste buze și cu mana cealaltă îmi șterg lacrimile de pe chip:

-Vreau să spun, cine te sărută cu forța în ziua de azi? Eu nu sunt obișnuită și nu prefer așa ceva! 

Îmi retrag cuvintele, am vorbit frumos despre Leonard, însă el nu este așa. Nu vreau să fiu implicată în problema lor personală, dar nu cred că există vreo cale de mijloc. 

Tresar cand aud soneria și mă apropii de ușă, cu pătura dupa mine. Vreau să arunc o privire afară, dar cand insistă îmi spun că este urgent: 

-CINE ESTE? 

Întreb panicată pe moment și cand Eusebiu îmi răspunde cu vocea lui blandă, mă calmez pe loc: 

-Eu sunt, CARA. 

-Domnule EUSEBIU! 

Zic eu fără să-l mai țin la ușă, după care ii deschid ușa cu ochii umflati de la atata plans. Am vrut să mă ascund de privirea lui, dar este prea tarziu: 

-Ești bine, CARA? Pot intra ? 

Mă întreabă și nu face o mișcare, nu pană cand nu-i dau eu voie. Îl privesc minute bune, fără să mă pronunt: 

-Desigur. Intrati. 

După ce intră în casă, închid ușa în urma lui și arat cu mana spre canapea: 

-Luati loc, vă rog. Îmi cer scuze că mă port așa! Doriti să beti ceva? 

-Nu, multumesc. Nu stau mult. Am vrut să văd cum esti. 

-Desigur, toată lumea vorbeste, nu? M-am făcut de rusine! 

-Nu știe toată lumea, CARA. 

-Nu vreau să-mi aduc aminte. las vocea jos, în vreme ce EUSEBIU ia loc pe canapea și mă trantesc pe fotoliul din apropiere: 

-V-a trimis ELVIRA, nu? 

Îl întreb în cele din urmă și pare surprins cand mă aude : 

-Nu, musai. Ce te face să crezi asta? 

-Puteti să fiți sincer, vă rog? 

-Cara, ai impresia că dacă mă ruga ELVIRA SĂ TREC PE LA TINE ȘI NU DOREAM SĂ DEPUN EFORT, MAI ERAM AICI? Poate m-a rugat, e adevărat, dar sunt aici pentru că mi-am făcut griji. 

Dau din cap fără să fiu atentă la acesta și cand aud o sonerie de la telefon, se uită spre mine lung: 

-Este al tău, CARA. 

-Mă scuzati, să răspund,nu? 

Rad eu jenată și cand văd cine este, răspund cu un zambet larg pe chip, de parcă am uitat prin ce-am trecut: 

-Alo! Da, sunt acasă. Poti să treci pe la mine, desigur! Te astept. Ne vedem,da? Pregătesc și ceva să bei. Și eu te iubesc! 

Îi spun înainte să închidă și cand mă izbesc de privirea lui EUSEBIU, o privire calculată și rece, mă blochez: 

-Îmi pare rău, am uitat că sunteti aici! 

Mă balbai cu telefonul în mană și Eusebiu se ridică palid la chip: