Love, Teacher! [RO] ff. Park Jimin

Capitolul 35

 - peste două săptămâni -

Mă las ușor în genunchi. Îmi trec repetat palmele transpirate prin păr. Din colțurile ochilor trec repetat șiroaie de apă fierbinte până pe gât, îmbibându-se în gulerul cămășii. Durerea îmi străpunge corpul ca mii de cuțite tăind ca prin unt. Vreau să dispar de pe această planetă plină de nedreptăți și speranța că mâine poate va fi mai bine, ceea ce nu se întâmplă niciodată. 

O parte din mine a fost luată o dată cu moartea tatei. 

Acum câte zile a fost confirmat de doctor că singurul părinte pe care îl mai aveam a murit. Mai vreau să mă uit o dată în ochii săi, să mă îmbărbăteze spunându-mi că totul este bine. Nu am avut nici măcar timp să-mi iau la revedere de la el, pentru că a decedat mai devreme decât data stabilită. 

Îmi aplec capul pe cimentul rece din fața mormântului său. Oare dacă m-aș sinucide ar fi vreo șansă să fiu alături de tine, tată? Probabil că nu, pentru că mai mult ca sigur tu ești sus, acolo unde îți meriți locul, iar eu bag mâna în foc că am un loc rezervat în iad pentru că te-am dezamăgit și am rănit singura persoană pe care o iubesc. Sunt un monstru tată...

De ce a trebuit să continui să fumezi nenorocitele alea de țigării? Promit tată că o să te fac mândru de acum în colo. O să mă las de toate viciile, o să... orice. 

Nj: Hei, hai să mergem, se înserează deja. îmi spune pe o voce caldă.

  Forțele mi-au părăsit corpul. Namjoon mă apucă de umeri, ajutându-mă să mă țin pe picioare. 

Nj: Îmi pare rău Yoongi... condoleanțe...

   Pentru câteva momente am simțit că mă sufoc de la toată presiunea și tonele de apă care au ieșit din mine în ultimele două săptămâni. 

Yg: Am nevoie de apă... te rog... vocea îmi tremură.

Nj: Jungkook, haide să-l ducem acasă, este prea slăbit.

*perspectivă Jimin*

Am plecat mai devreme de la înmormântare pentru că nu mai rezist la atâta durere. Nu pot să îmi imaginez la câtă durere este expus Yoongi în aceste momente...

   Este aproape întuneric, chiar dacă este destul de devreme, însă având în vedere că este începutul lunii decembrie este normal. Mi-am luat ceva mai gros pe mine pentru că este frig afară, și urc în mașină. 

   De la plecarea Sarei merg mai mereu la marginea lacului, acolo unde am fost și când am avut prima noastră ceartă. Încerc să mă agăț de fiecare amintire cu ea, chiar și de aceasta mai neplăcută. 

   Opresc mașina aproape de apă. Deschid ușa și un aer rece îmi inundă plămânii. Tușesc de câteva ori până respirația îmi revine la normal. Îmi frec palmele una de alta pentru a le încălzii, și înaintez spre un pod micuț cam de doi metrii. 

   Mă las pe vine, după care îmi las picioarele să atârne de la genunchi în jos spre apă, însă fără să o atingă. Zâmbesc trist, mai mult unul tulburat. Este posibil să iubești o persoană atât de tare încât să te rănească și să o iubești mai tare ca înainte? Asta trăiesc eu acum; o iubesc mai mult ca niciodată, însă doare mai tare ca niciodată pentru că nu o pot avea lângă mine.

   Mă las pe spate, până ajung cu spatele lipit de lemn. Până și cel mai micuț lucru sau mișcare îmi aduce aminte de câte un moment împreună. Închid ochii și încă îi simt buzele moi peste ale mele. Ca în seara în care am avut primul sărut, în care după provocarea aparent stupidă s-a născut o fostă relație minunată...

   Fostă... Oh, cât doare să mă gândesc la relația noastră ca la trecut...

   Încerc să las totul în urmă, însă  funcționează? Desigur că nu! Cum aș putea renunța la toate amintirile împreună, la prima noastră noapte, la... jumătate din inima mea. 

   La fel ca acum îmi petrec fiecare seară; întins pe jos, înconjurat de miliarde de gânduri, visez cu ochii deschiși la un viitor împreună, mai atins și apa din când în când ca să mă liniștesc. Niciunul dintre băieții nu a aflat de locul meu încă, și nici nu vreau să se întâmple pentru că aici evadez din stresul de zi cu zi. 

   De câteva zile Sarah nu mai vine nici la liceu. Singurul loc unde o mai putem vedea sau a o chema. Acum am rămas singur, strigându-i numele de pe marginea lacului ca o eliberare. 

   "Te iubesc..."

   În fiecare seară îi spun "te iubesc„. Știu că nu mă poate auzi, însă cu siguranță simte asta.

*perspectivă Sarah*

Ta: Sarah, mănâncă.

   Privirea îmi rămâne setată pe un punct fix, nici eu știu la ce mă uit mai exact, însă totul pare mai interesant decât ce vorbește omul din capul mesei, aparent tatăl meu.

Ta: Sarah, am spus să mănânci! Te câte ori trebuie să mă rog de tine!? spune nervos.

Eu: Mai întâi m-ai obligat să mă despart de Jimin, acum să mănânc, ce urmează? spun dezinteresată.

Ta: Sarah! Ai grijă cum vorbești cu tatăl tău! 

Eu: Același tată care m-a pus să fac orele de acasă doar pentru a nu mă mai întâlni cu Jimin? 

Ta: În camera ta, acum! bate cu palma în masă.

Eu: Câți ani crezi că mai am? Crezi că mă mai poți trimite în camera mea? Uiți că am 19 ani? 

   De data aceasta l-am privit în ochi, și tot ce am simțit a fost ură și întuneric. Nu mai recunosc persoana cu care am crescut, mi-am petrecut mai tot timpul. Mă ridic de la masă fără să mă ating măcar de mâncare, însă cu un gust foarte amar rămas în gură de la toată conversația cu tatăl meu.

   Trântesc ușa în urma mea când intru în cameră. Mă trântesc în pat privind tavanul. Mă simt... goală fără Jimin. Nu pot descrie în cuvinte cât de mult îmi este dor de el... 

   Toată lumea mea se învârtea în jurul lui Jimin, iar acum că nu l-am văzut în mai bine de o săptămână lumea mea nu mai există. Din senin, ceva vibrează lângă mine. Mă ridic speriată, luând repede telefonul în mână pentru a vedea cine mi-a trimis mesaj la ora asta. 

[Ashley]:

Peste o oră, în fața magazinului de lângă școală, neapărat.

___

Mulțumesc pentru voturi! 🖤

I love to write deep shit 👁👄👁

i luv y'all 🖤