Love, Teacher! [RO] ff. Park Jimin

Capitolul 37

24 decembrie, perspectivă Sarah

Prima zi de crăciun. Doar în calendar, pentru că eu nu simt nimic. De când m-am reîntâlnit cu Jimin, din greșeală, parcă totul s-a schimbat. Tot ce fac îmi aduce aminte de el, fiecare lucru care îmi trece prin minte este Jimin, de câteva ori chiar îl vedeam prin casă, cred că de la prea puțin somn. În ultima vreme am început să am și coșmaruri, puținele dăți când mai dorm. 

Oftez și îmi las capul să cadă pe spătarul canapelei. Nu știu ce să fac. Pereții sufrageriei par că se apropie în încercarea de a mă sufoca. Îmi închid ochii pentru a scăpa de senzația de vomă care m-a cuprins. De mai bine de o lună sunt închisă în casă. Vreau să scap, vreau să fug până la capătul lumii departe de locul acesta. 

I-au nenumărate gurii de aer însă nimic nu funcționează. Ochii mi se umezesc, iar buza de jos începe să-mi tremure. Mă ridic încet, pentru că în ultima vreme amețesc foarte repede, și cu pași nesiguri mă îndrept spre camera mea. 

Ta: Sarah? Unde te duci? strigă din bucătărie.

Eu: În camera mea, te rog... 

Ta: Dar trebuie să luăm masa-...

Eu: Te r-rog... 

Sunt pe punctul de a plânge. Toate emoțiile s-au adunat înăuntrul meu pe parcursul acestor săptămâni, iar acum am simțit momentul să le dau afară. Nu știu să exprim ce simt acum, însă doare, foarte tare. Fiecare treaptă e din ce în ce mai grea. 

Închid ușa încet în urma mea, rezemându-mă de aceasta cu capul. Vreau să țip, să lovesc, doar că nu am puterea necesară așa că doar... plâng. 

Restul serii am stat pe pervazul geamului, destul de mare pentru a încăpea comod. Probabil că tata a și uitat de mine așa că nu am mai mers la nicio masă. 

Tot corpul mă doare. Da, durerea emoțională se poate transforma în fizică. Un nod în piept care mă sufocă, dar face ca și inima să mă doară. 

Mai pot rezista o secundă fără el? 

Nu.

Înnebunesc cu fiecare picătură de apă ce cade din cer. De câteva săptămâni numai asta pot face. Cât n-aș da să pot sta iarăși în acele brațe protectoare, sau să mai simt măcar o secundă toată iubirea de cândva.

Nu mai rezist. Un gram de adrenalină, de atât am avut nevoie. Apuc telefonul și privesc numărul de telefon care nu până de mult era blocat, acum singura mea scăpare. Apelez fără a mă gândii la consecințe și duc tremurând mobilul la ureche.

- Sarah? întreabă surprins.

Am simțit cum inima a început să-mi pompeze mai mut sânge prin vene la auzul vocii lui.

- J-Jimin... ajută-mă... 

- Cum? Sarah-...

- Iubește-mă, profesore! spun cât de tare pot.

perspectivă Jungkook

Eu: Jimin, cred că e destul pentru azi. 

Jm: Nu! spune continuând să lovească ca un nebun sacul de box.

Eu: Măcar ia o pauză. Stai aici de la 3, și este 9 seara Jimin.

Se întoarce brusc la mine, nervos.

Jm: Nu vreau! Nu pot Jungkook, nu pot! Dacă stau o secundă, încep să mă gândesc la ea, cum am sărutat pe altcineva în club! O iubesc Jungkook, și sunt un prost! 

Începe să țipe și să lovească din nou săracul sac de box. Cam asta face de când cu incidentul din club, de care ne povestește zilnic chiar dacă nu îl cred. Oftez și mă așez pe banca din sala de sport. I-au câteva gurii de apă, după care deschid telefonul pentru a vedea dacă am primit vreun mesaj. 

Fața mi s-a luminat când am văzut mesajul pe care îl doream. Îmi închid ochii de frică, frica ca ce am bănuit de mic să fie adevărat. Apăs tremurând pe ecran în dreptul numărului. Inima mi se oprește pentru câteva secunde, înghit în sec pentru a îmi revenii la normal. 

El este cel care a omorât-o pe mama.

perspectivă Jimin

Lovesc, lovesc și iar lovesc sacul până când văd sânge prin fașa care îmi acoperea degetele până la încheietură. Mă opresc când rănile dor atât de tare încât nu mai pot continua. I-au sticla de apă din ghiozdan și beau cât de mult pot. Adică până când sunetul telefonului mă oprește. 

Mă înec cu apa, tușind de câteva ori pentru a-mi revenii. Pe ecranul luminat apare un nume pe care nu-l așteptam. Răspund în secunda următoare, pentru că îmi este frică că se va termina visul pe care cred că îl am acum. 

-

Rămân șocat. De ce? Unde să merg? Cum pot să o ajut? Sarah ești bine? Tot corpul îmi tremură de la excesul de informații primite brusc. Alerg până la Jungkook.

Eu: K-Kook, Sarah, a-ajutor. nu pot scoate nicio propoziție completă.

Jk: Eu sun la poliție, tu conduci la mine acasă, fosta casă.

-

În mai puțin de zece minute ajungem la casa unde am petrecut ultimele momente alături de Sarah înainte să ne despărțim. Coborâm imediat din mașină. În sincron cu noi, a sosit și poliția. Nu prea am înțeles de ce a sunat Jungkook, însă fac orice să o am pe Sarah înapoi.

Unul dintre ofițerii vine spre noi. 

- Care este urgența?

Jk: În casă se află un criminal, cel care mi-a omorât mama acum mult timp. vocea îi tremura incontrolabil.

- Îl cunoașteți?

Jk: Da... este tatăl meu.

___