Floare de maidan !NEW!

Capitolul 1

— I-am spus că e un misogin și că altă șansă nu mai primește... , îmi spune prietena mea de la aproape 2500 km distanță de mine, în timp ce eu țin telefonul cu umărul și-mi îndes toate lucrurile în geantă.

Linda mă aduce la curent cu ultima ceartă a fostului-actual iubit, de care s-a despărțit de o duzină de ori. Să-i tot repet s-o rupă cu el, e în zadar.

— De la ce a mai pornit cearta asta? 

— După doi ani de zile mi-am făcut curajul să-i spun că nu am orgasm și l-am rugat să fie mai atent cu mine în pat. Și știi ce mi-a zis? Că sunt frigidă!, spune cu o voce gata să plângă.

În graba momentului îmi scap cheile tocmai în plăsuța cu prăjituri. Grozav! Acum trebuie să le curăț. Îmi împachetasem câteva prăjituri care au rămas în urma închiderii restaurantului și, pe fugă, vorbind și cu Linda, am sperat că le pot face pe toate. E deja miezul nopții și am rămas ultima să închid localul dar nici nu pot s-o reped când care mai mare nevoie de mine.

—  ... Sky! Alo!

— Ah, scuze. Mă pregătesc de plecare.

Nici măcar nu știu la ce categorie aș putea încadra localul în care lucrez. E un fel de restaurant-botegă. Ceva micuț, sărăcăcios, cu personal insuficient, mese înghesuite, scaune șubrede și șoareci care se plimbă lejer prin spațiile de depozitare. Dar tonurile pământii îi oferă o ambianță confortabilă, iar oamenii, din nu știu ce motiv, se înghesuie să vină. Lucrez două cu două zile libere, am două colege cu care reușesc să comunic în folosul muncii, și câțiva bucătari cu care, în afară de comenzi, nu schimbăm prea multe replici.

— Trebuia s-o rup cu el. O să vin în vizită la tine curând. Am nevoie să pun distanță între mine  și Aaron.

— E o ideee bună. Vino. Tipu' e un dobitoc, Linda.

— Mda... știu, spune oftând. Cum e la muncă? 

— Mai bine decât mă așteptam. Dar încă caut ceva mai bine plătit. 

M-am mutat din Hailey, Idaho, un orășel liniștit, cu o populație de nici nouă mii de oameni, unde toată lumea cunoște pe toată lumea, tocmai în Saint Louis, Missouri, cel mai periculos oraș din SUA, cu o populație de treizeci și opt de ori mai mare. Dacă n-aveam frică de mulțimi, acum aproape că sufăr de agorafobie de fiecare dată când ies în oraș și ezit să traversez strada. 

Două săptămâni nu mi-au ajuns să mă acomodez.

— Nu te pripi. Știi bine că nu mulți au norocul tău. Să-ți găsești din prima zi un job într-un oraș nou?  E mare lucru! Și ce dacă locuiești acum într-un ghetou? Nu vei rămâne acolo toată viața.

— Bănuiesc că ai dreptate..., îi spun pregătindu-mă să ies pe ușă cu plasa de prăjituri.

Ospătăria nu e cel mai pretențios job dar este suficient cât să mă ajute să supraviețuiesc. Cel puțin, până reușesc să vând casa părintească pentru care m-am grăbit să ajung în Missouri. 

Bunicul mi-a lăsat moștenire casa sa de mai bine de un an și, dacă nu ar fi fost mama bolnavă, aș fi încercat mai repede s-o vând. Problema este că locuința se află exact într-unul dintre cele mai periculoase și violente cartiere din Saint Louis, Missouri, lucru care mie-mi crează stări de angoasă grave. Dar casa e tot ce am și nu pot face mofturi.