Frați vitregi (boyxboy)

1

Și pentru prima dată, nu te-ai ținut de promisiune.

(...)

Acum 4 ani.

—Matthew, am terminat cu examenele! Abia aștept, trece vara aceasta și o să fim la același liceu, ce părere ai? Spun entuziasmat și afișez un zâmbet larg pe buze, privindu-l pe prietenul meu cel mai bun, care stătea în parc, așezat sub umbra unui copac.

Prietenul meu cel mai bun, Damian Matthew Parker, era probabil singura persoană cu care chiar îmi doream să vorbesc în momentul acesta și să îi împărtășesc motivele mele de fericire. Deși el este cu un an mai mare decât mine, este în schimb vecinul meu și de când mă știu, am fost cei mai buni prieteni. El tăcut și calm, iar eu vorbăreț și mereu intrând în bucluc. Pur și simplu eram făcuți unul pentru celălalt, deoarece brunetul era mereu lângă mine să mă salveze în caz de mă cert cu cine nu trebuie. Și sincer să fiu, aveam această tendință, deoarece nu doar o dată s-a întâmplat să vorbesc fără să îmi folosesc capul. Când era mai mic se folosea de faptul că are doi ochi de culori diferite, unul căprui și altul albastru, prin a intimida copii, care fiind mici, îl considerau ceva persoană cu puteri sau alte prostii inventate, dar acum era atât de înalt, încât chiar nu era necesar nici să spună un cuvânt. Sincer să fiu, uneori mă bucuram să am astfel de prieten alături de mine, deoarece chiar dacă nu este la fel de vorbăreț ca mine, întotdeauna mă ascultă și își expune opinia fără să evite adevărul.

Băiatul își arcuiește o sprânceană și afișează un zâmbet discret pe buze, examinându-mă cu privirea. Abia așteptam anul viitor la liceu, voi fi în aceiași școală precum el și în sfârșit voi fi în stare să stau alături de prietenul meu cel mai bun întotdeauna. Nu pot să zic că nu am avut prieteni absolut deloc, însă doar cu Matthew mă simțeam în firea mea. Mă rog, majoritatea îi spuneau Damian, probabil eu eram singura persoană care îl mai numea după al doilea său nume, însă mă făcea să mă simt mai unic. De asemenea și el îmi spunea mie Dominick, deși absolut toată lumea pe care o știam îmi spunea Xavier. Este un fel de obicei de-al nostru, mă simțeam special să fiu singurul care îi spune așa și, de asemenea, parcă îmi oferea șansa să îmi iubesc al doilea nume și mai mult cu ocazia aceasta.

—Realizezi că trebuie prima dată să afli notele? Mă întreabă ușor amuzat, de parcă aș fi ultimul prost.

—Nu ai încredere în mine că voi reuși? Îl întreb rănit și mă îmbufnez nemulțumit.

Poate nu eram cea mai strălucită persoană, dar am avut o mulțime de tutori și m-am pregătit mult pentru examene. Atât de mult, încât erau zile în care doar pur și simplu învățam, nici măcar cu el nu mai vorbeam, ceva complet nespecific pentru o persoană ca mine, dar liceul din care făcea parte Matthew avea nota de acceptare destul de ridicată, astfel că mi-am dat stăruința. A fost visul meu de mic să fiu cu acest brunet și la aceiași școală generală, cât și la același liceu, iar eu chiar intenționam să duc acest vis până la capăt.

—Am încredere, Dominick, îmi răspunde simplu și își întoarce privirea spre mine, lăsând soarele să ii reflecte culorile proeminente a ochilor lui.

Uneori eram gelos pentru ce fel de ochi frumoși avea, părea atât de unic, iar eu cu perechea mea de ochi verzi mă simțeam foarte plictisitor și banal, deși nu doar o dată bărbatul m-a asigurat că sunt pe cât este de posibil de interesant. Probabil și de aceea când eram cu el, mereu eram mai entuziasmat, deoarece el știa cum să mă împace. Dumnezeu fusese generos cu el, nu glumesc. Și se pare că nu sunt singurul care a observat acest detaliu, deoarece multă lume îl complimenta.