Frați vitregi (boyxboy)

3

PREZENT.

Ușor mă las pradă buzelor tale, în timp ce îți las degetele să îmi exploreze curioase fiecare bucățică din corpul meu.

(...)

Începusem clasa a 12-a deja de o săptămână, iar profesorii deja au început să ne amenințe că examenul de bacalaureat se apropie cu pași grăbiți și tot ne scot mințile cu această problemă. A trecut o săptămână și sunt deja convins că nu voi fi în stare să rabd nici măcar o lună, darămite un an. Sincer să fiu, chiar nu mă interesa absolut deloc ce fel de note o să obțin, deoarece nu mă interesează încă nimic în special și oricum mai am o grămadă de timp la dispoziție, niciodată nu poți ști ce se poate întâmpla. În momentul de față tot ce îmi doream era să duc meciul de volei până la capăt și să îl câștig, dar echipa mea nu o ducea atât de bine. Eram nervos. Nu era un meci atât de competitiv, mai mult unul de antrenament, dar chiar și faptul că îl voi pierde pe acesta mă dezamăgea. În ultimul timp nu jucam absolut deloc bine, eram ușor stresat, nici eu nu mai eram sigur ce se întâmplă cu mine, însă nu eram absolut deloc în stare să joc cum trebuie. Mai eram și în echipa școlii, nu voiam să dezamăgesc pe nimeni, deși mai mult mă dezamăgeam singur.

Desigur, nu reușesc să repar totul pe ultimul moment, deoarece nu dau nici ultima minge, o pierd precum ultimul penibil, făcându-mă să lovesc cu piciorul în pământ frustrat. Pur și simplu nu eram în apele mele, poate mi-ar trebui o pauză. Trebuia să îmi revin în formă, trebuia să joc cum o făceam înainte. Șoptesc o înjurătură și îmi șterg chipul de transpirație cu materialul tricoului, deoarece după câteva ore de antrenament, chiar eram obosit și ud din cap până în picioare de transpirație.

—Gata pentru azi, foarte bine ați jucat toți, face un semn antrenorul și fluieră, atrăgându-ne atenția.

Îmi dau ochii peste cap, deoarece absolut întotdeauna spunea aceleași cuvinte, iar acest fapt nu ne ajuta absolut deloc. Aveam nevoie de sfaturi adevărate, păreri constructive, nu de minciuni banale pe care nu le pot folosi deloc pentru a avea șansa să mă dezvolt în această categorie. Aș fi în stare să prefer un „du-te dracu, Xavier, joci ca naiba" decât „foarte bine, băieți". Am impresia că, treptat, în ritmul acesta nu voi reuși absolut nimic să fac și chiar voi fi nevoit să părăsesc echipa de volei, din cauză că încep să joc foarte prost. Nu eram în stare nici să dau pasele cum trebuie, simt că mor încet, dar sigur. Îmi tot simt în ultimul timp moralul la pământ, iar faptul că jucam prost la volei, nu ajuta.

—I-auzi, Xavier, nu vrei să vii la mine diseară? Am invitat mai multă lume, va fi interesant, îmi spune Kane și îmi face semn cu palma să îi atrag atenția, zâmbind entuziasmat.

Îi arunc o privire fugară și dau din umeri, răspuns pe care bărbatul îl lua drept pozitiv. Mă rog, nu era ca și când aveam altceva de făcut, deci cel mai probabil aveam să fiu prezent acolo. Probabil și Gabriela avea să fie acolo, deci era o ocazie perfectă de a mai discuta cu ea. Poate ar fi momentul perfect de a mă combina cu ea, nu am habar, dar poate această mică petrecere m-ar mai calma puțin și m-ar ajuta să mă adun. Dacă nu, cred că următoarele două zile chiulesc și dorm până o să mă simt mai bine. Nu aveam de ales, școala mai mult mă omora, deși a trecut doar o amărâtă de săptămână. Cum naiba am supraviețuit 11 ani, iar fix în ultimul simt că mă prăbușesc?

—Mă suni, bine? Îl întreb și îmi arunc ghiozdanul pe umăr, cu gândul doar de a ajunge acasă și a mă prăbuși în pat.

Nu mai avea rost să mă schimb de haine aici, pur și simplu ajung acasă și deja acolo mă voi schimba. Eram obosit, iar hainele acestea erau mai confortabile, pe lângă faptul că nu arătau chiar atât de rău. Numai să nu adorm acasă din greșeală, doar asta mi-ar mai fi trebuit, deoarece nu mi-aș fi dorit să ratez petrecerea din întâmplare. Știam mult prea bine că atunci când „adormeam întâmplător", dormeam până mâine dimineață, deoarece somnul este mult prea dulce. Iar prea mult dulce, strică.