Frați vitregi (boyxboy)

16

Cine-i lupul și cine-i mielușelul.

(...)

—În sfârșit ai ieșit și tu din cameră! Exclamă mama surprinsă, iar eu îmi întorc privirea spre scări curios despre cine vorbește dar nu rămân prea surprins atunci când îl văd pe brunet cum coboară scările într-un mod agale.

Pentru o frântură de secundă, privirile ni-se conectează, ceea ce îmi aduce un gol în stomac. Mă simțeam diferit acum că îl vedeam și aveam sentimente mixte despre comportamentul meu de ieri, nici nu mai eram sigur dacă m-am comportat chiar normal. Avea un zâmbet șters, obosit pe buze, în timp ce sub ochi avea cearcăne adânci. Părul îi era ciufulit, cel mai probabil de faptul că bărbatul mai avea obiceiul de a își trece degetele prin păr de prea multe ori când este obosit. În momentul în care ochii căprui și albaștrii ai săi mă observară pe mine, se mutară rapid în alt punct, evitându-mă complet, de parcă doar să mă privească era ceva rău. Interesant mai ești, Damian, chiar nu ai de gând să îmi spui nimic?

Mi se părea ușor surprinzător faptul că nu îmi spunea absolut nimic, deoarece mi-ar fi fost mai de folos dacă și-ar fi ridicat vocea la mine. Aș vrea să îl văd furios, frustrat, să îmi spună că mă urăște, însă în continuare modul pasiv pe care îl aborda doar mă scotea din minți. Scopul meu era să îl enervez și el doar îmi demonstra cât de mult dădeam greș. De parcă știa la ce naiba mă gândesc și o făcea doar că să mă enerveze pe mine din contra.

Trece pe lângă mine complet indiferent și se apropie de frigider cu pași leneși. Până acum în fiecare dimineață era numai zâmbet si mereu primul treaz, dar astăzi era pe jumătate adormit și foarte posomorât. Parcă nu doar el era mai pesimist și cu dispoziția la pământ, dar chiar și vremea de afara era la fel de rea. Mă întrebam de ce este atât de obosit, ce a făcut noaptea în loc să doarmă? Aș vrea să îl întreb, însă nu sunt în stare, deoarece teoretic eu ar trebui să fiu supărat pe el. Am mai încercat aseară să recuperez ceva, dar absolut nimic si până la urmă tot am pierdut toată munca mea degeaba... și totuși nici în ruptul capului nu puteam fi supărat pe el, iar asta mă enervează. La dracu, Damian, vreau să te scot din sărite și încerc din greu, însă absolut nici un rezultat, dar tu nu faci nimic și reușești să o faci.

Mă prefac neatent la el, deși cu adevărat mă întrebam ce face și chiar speram mama sa îi pună întrebări, încât să aflu si eu răspunsul. Păreai chiar că te simțeai puțin rău și cumva chiar nu voiam să te văd bolnav, însă pentru această părere încerc să dau vina pe instinctul fratern sau chiar pe faptul că am fost prieteni mai demult și poate de aia. Deși acum trebuia să mă ridic de la masă, încât să nu întârzii la școală, mă prefăceam că încă nu am terminat. La dracu, ce patetic eram.

—Abia acum am trimis lucrarea pentru școală, nu am dormit toată noaptea, deoarece am rămas cam în urmă, murmură și își freacă pumnul de ochi, căscând larg.

Îmi arcuiesc o sprânceană curios, deoarece cumva modul în care a formulat el propoziția asta, mă făcea ușor să mă simt vinovat, însă decid să nu las acest sentiment să îmi învingă opinia inițială. El era vinovat, el mi-a futut ani buni de muncă doar pentru o răzbunare penibilă. Putea și el să mă umilească, aruncând un pahar cu orice o fi pe mine, dar nici chiar în așa hal, deja a exagerat. Și nu voi lăsa un sentiment de vinovăție sau milă să mă facă să mă simt precum băiatul rău în această poveste, deoarece merita Damian să se simtă în așa hal!

—Dacă te-ai fi apucat mai devreme, ai fi reușit! Vrei sa îți fac ceva de mâncare? Întreabă mama și servește o gură din ceașca ei de cafea, mutându-și privirea ba la mine, ba la Damian.