Frați vitregi (boyxboy)

24

Spune-mi ce se află în mintea ta cu adevărat.

(...)

Cobor scările cu pași leneși și când intru în bucătărie, scrutez cu privirea camera. Spre surprinderea mea, îl văd pe tatăl meu vitreg cum sorbea liniștit dintr-o ceașcă pe jumătate plină de cafea, în timp ce discuta despre dracu știe ce cu mama. Cel mai probabil, ca întotdeauna, discuții bizare despre știri și noutăți. Deși, sincer să fiu, eram mai mult surprins de faptul că brunetul nu era aici decât de faptul că tatăl meu vitreg era într-o zi lucrătoare atât de târziu acasă. Era vineri, eu aveam școală, de aceea m-am trezit devreme. Poate am lipsit ieri, însă nu pot chiuli chiar când îmi doresc, iar dacă află mama sunt mort, asta însemnând că astăzi nu am de ales și trebuie să fiu prezent. Însă Matthew făcea universitatea prin cursuri online, astfel că se putea trezi după placul său, deși fusese mereu în picioare înainte să îmi aud măcar alarma.

Dar astăzi nu era. Ieri nu am venit foarte târziu, nici nu era 7, deci scuza ca poate încă doarme, a căzut. Mai trecusem printr-un parc, am fost și la film, iar apoi am luat și cina în oraș. Fusese o zi ciudată, nu s-a simțit deloc ca și când am fi doar prieteni, iar acest lucru mi-se părea hilar. Zici că a fost o întâlnire.

—Bună dimineața, murmur abătut și mă apropii de masa din mijlocul încăperii.

Bărbatul își ridică nonșalant privirea spre mine și mai sorbi o gură din ceașca de cafea. Ochelarii de pe nas mai aveau puțin și îi cădeau, însă lui fix îi păsa.

—Este aproape 7 jumătate, iar tu nici îmbrăcat nu ești? Cum vei reuși să ajungi la timp? Întreabă impresionat și își arcuiește sprâncenele, așteptând un răspuns.

Nu am avut vreodată prea multă interacțiune cu tatăl meu vitreg și dubios, dar nu este ca și când a uitat deja ce fel de persoană sunt. Nu înseamnă că dacă fiul său este perfect, toți sunt. Eu abia am reușit să îmi târâi picioarele până în bucătărie, nu eram în stare de mai multe. Damian era un magician pentru faptul că reușea neobligat să se trezească de dimineață și să facă ceva util.

—Curios? Poți să mă duci cu mașina până la școală și îți demonstrez că reușesc, îi răspund plictisit.

Îmi aruncă o privire neimpresionată și continuă să își savureze cafeaua în liniște, în timp ce citea ceva. Probabil era un hobby din familie, deoarece știu că și brunetului îi plăcuse la un moment dat să citească. Acum nu mai știu. Nu pot să spun că sunt antipatic cititului, dar nici ca îl iubesc, astfel ca atunci când vine vorba despre mine– citesc, doar dacă nu sunt obligat și chiar îmi place. Toată lectura obligată de școală mi-se pare o ipocrizie, deși acum câțiva ani, tot datorită lui Matthew, am avut și eu o mică dependență legată de cărți, deoarece îmi recomandase câteva. Dacă cineva este bun la citit persoane și a realiza ce este pe placul lor, atunci este categoric Damian acea persoană. De atunci nu am mai prea pus mâna pe cărți.

—Vrei și tu să mănânci? Să îți fac ceva sau preferi din frigider să iei ceva? Întreabă mama cu privirea spre mine.

—Dar unde este Matthew, adică Damian? Parcă mai mereu era primul, înaintea mea, aici... evit complet întrebarea mamei.

Tatăl meu vitreg îmi aruncă o privire de peste ramele de ochelari și oftă scurt. Mai luă o gură din cafeaua sa infinită, deoarece aveam impresia că nu o mai termină vreodată. Nu o să poată dormi următoarele 3 nopți la câtă cafeină bea.

—Nu știi ce dată a fost ieri? Uluitor, ați fost destul de apropiați când erați mai mici, îmi replică impresionat și își dă jos perechea de ochelari de pe chip gânditor.