Frați vitregi (boyxboy)

25

Pentru ca tu ești singura persoană care îmi aduce zâmbetul pe buze.

(...)

—Gabriela, urmează-mă și nu mai fă pretenții, îi atrag atenția și înainte să îi ofer șansa ca, cel puțin, să realizeze ce se întâmplă, o trag după mine.

Trebuia să reacționez precum o persoană matură și să îmi cer scuze. Trebuia să rezolv situația, deja eram sătul de acest tratament rece și apatic din partea ei. Se comporta de parcă am făcut o greșeală colosală și chiar nu îmi oferea niciodată o șansă de a repara. Păi, ce doamne, când mă aflu într-o urgență, doar nu voi sta întotdeauna cu gândul că trebuie să o sun. Presupun că ar fi mai util dacă mintea mi-ar sta în alt loc.

—Xavier, sunt ocupată acum, trebuie să plec. Haide altădată, mi se plânge și scapă de strânsoarea mâinii mele.

Scrutez cu privirea întreg holul și deși mai erau persoane în jurul nostru, nu aveam de ales. Iau o gură de aer și fac un pas în fața ei, cu mâinile în sân și privirea fixată spre blondă. Dacă pleca acum, puteam deja considera că ne-am despărțit definitiv. Iar eu nu voiam să renunț atât de ușor fără să încerc.

—Uite, deja mi-a ajuns peste cap toată cearta asta. Doar spune-mi care naiba este problema ta, îi spun sătul și ușor frustrat, trecându-mi degetele prin păr.

Își arcuiește ambele sprâncene impresionată de parcă tocmai ce am spus o tâmpenie. Poate nu mi-am formulat gândurile prea tandru și nici nu eram foarte bun la cerut scuze, dar chiar eram obosit și voiam să aflu direct ce nu o mulțumește. M-am săturat de ocoluri.

—Care naiba este problema mea? Poftim? Pune întrebările pe un ton iritat.

Iarăși eram eu vinovatul?

—Serios? Doar pentru că nu am reușit să te sun sau să îți trimit un mesaj? Era o urgență, realizezi ca mie îmi era imposibil, da? Gesticulez agresiv și îmi lipesc palma de frunte exasperat.

Mă privi țâfnoasă și lua o gură largă de aer.

—Cu tonul ăsta nu realizezi nimic, Xavier. Nu încerca să învârți situația înspre favoarea ta. Știi foarte bine că nu era vorba doar despre mesaj sau apel, este vorba despre cum m-ai făcut să mă simt. Bine, am înțeles perfect că poate chiar erai ocupat, dar imediat cum ai terminat, ar fi fost de preferat ceva anunț. Nu a doua zi, după câteva ore bune de somn, pe la amiază, de parcă nu ar fi fost nimic important și sunt un complet nimic, îmi reproșează nemulțumită și pufnește scurt.

—Poate telefonul îmi era mort?

—Nu încerca să minți, mesajele mi se trimiteau pe WhatsApp.

Oftez lung și îmi trec degetele abătut prin părul ușor ciufulit. Da, poate încercam să o mint, dar chiar nu știam ce să mai fac. Sa îi spun „Scuze, eram cu Damian și chiar în momentul ăla nu îmi păsa de nimeni sau nimic altceva. Eram și beat, știam că m-ai sunat, dar nu ti-am acordat importantă. Chiar m-am și sărutat cu fratele meu vitreg, cum sună asta? Crezi că dorința de a te anunța pe tine ca sunt în siguranță era foarte puternică în momentul acela?” nu cred că i-ar fi fost pe plac. Știu cât de pretențioasă era blonda, era literalmente imposibil de ajuns la un punct comun cu ea. Chiar nu puteam pur și simplu rezolva situația fără prea multe probleme? Deja am ajuns la limită. Ce spunea ea chiar este adevărat: nu îmi păsase de apelurile și mesajele ei în momentul respectiv. Știam că era îngrijorată, citisem și mesajele în bară, dar eram mult prea mort încât să mai am puterea de a gândi rațional. Cum o fac să înțeleagă că dacă câteodată gândul nu îmi stă doar la ea, nu înseamnă că nu îmi pasă de ea?