Frați vitregi (boyxboy)

14

Urăsc că ești mereu acolo unde nu te vreau. Iar eu nu te vreau cel mai tare în mintea mea.

(...)

Mai aveam jumătate de oră până trebuia să mă pornesc la școală, astfel că nu eram chiar atât de nevoit să mă grăbesc. Îmi plăcea acest tempo lent pe care l-am abordat, deoarece pentru prima dată am reușit să mă trezesc puțin mai devreme și chiar să reușesc să mănânc normal de dimineață. Nu era nou din partea mea faptul că mă trezeam cu 5 minute înainte de plecare și după făceam scandal că nu reușeam. Ziua de astăzi este specială, se pare. Cel puțin asta am crezut până am realizat ca cel mai des toată familia mănâncă aici dimineața, astfel că nu puteam să mă bucur de liniște, fără să fiu nevoit să le suport toanele fiecăruia, în special că mama era mai frustrată decât de obicei. În momentul de față urla la ceva coleg de-al ei de muncă la telefon, în timp ce eu încercam să îmi pregătesc mic dejunul. La bar stătea Damian, care mă urmărea curios cu privirea, în timp ce mânca ce și-a făcut singur.

—Nu te mai holb- auch! Sar în sus în momentul în care mi-am ars degetul, pe care îl duc rapid spre buze, în timp ce o senzație de usturime îmi cuprinde zona afectată.

Brunetul nu ezită de două ori înainte să pufnească amuzat și își dă ochii peste cap, în timp ce mai ia o gură din mâncarea sa într-o manevră nonșalantă, arcuindu-și o sprânceană curios. Probabil, cel puțin sper, a realizat deja ce am avut în plan să îi spun înainte de acest micuț accident, deoarece nu prea aveam de gând să îi repet de două ori.

—Te doare? Ar fi mai practic să pui degetul sub jetul de apă, îmi spune, iar eu îmi dau ochii peste cap.

Ustura puțin, însă dacă nu era Damian aici, nu aș fi fost încurcat, astfel că este vina lui. Mă enervează prezența sa, de parcă mânca încet în special, deși știam că mănâncă mereu foarte lent de când era mic, încât să mă scoată pe mine din săriți. Perfect, acum o să rămân cu un mic semn pe piele până se va vindeca, deja nu am de ales, însă fix nu am de gând să fac ceea ce mi-a propus brunetul. Deși, nu pot minți, era un sfat util, însă preferam să joc rolul omului temerar în această situație. Urăsc faptul că el este aici, nu poate să, habar nu am, se ducă oriunde are planuri mai rapid?

—Ar fi mai practic să nu mă enervezi, dar deja nu mereu ceea ce este mai folositor se întâmplă, îmi dau ochii peste cap și continui să îmi gătesc mâncarea, în încercarea de a nu fi atent la bărbat, deși dădeam evident greș, deoarece parcă respira prea tare!

—Dau și eu sfaturi persoanelor cu un nivel de inteligență mai scăzut, îmi explică degajat și rânjește scurt, ridicându-și privirea spre mine.

Mă încrunt la auzul răspunsului său, deoarece m-a făcut prost într-un mod puțin mai politicos, dacă putem spune așa. Îmi dau ochii peste cap și îmi trec degetele prin păr, gândindu-mă la ce fel de răspuns să îi ofer. Damian avea prea mult defecte, era greu de ales doar unul.

—Cel puțin eu nu sunt un idiot, îi reproșez și gust ușor mâncarea să văd dacă este gata, dar din păcate încă nu era și mai trebuia să îi suport prezența suficient de neplăcută în continuare.

—Uhh, frustrat de dimineață deja, iubire? Întreabă pe un ton sarcastic și un rânjet i-se schițează pe buze, în timp ce privirea îi era fixată asupra persoanei mele.

—Frustrat ești tu, iubire, murmur pe un ton sarcastic. Ai gura cam mare văd, n-ai mai supt de ceva timp deja? Pufnesc nemulțumit și încerc să nu îmi ridic privirea spre el.

Brunetul începe să râdă, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană confuz. Îmi întorc privirea spre ceea ce era în spatele meu și când o observ pe mama cu expresia ei neentuziasmată pe chip, realizez frapat că iarăși am ajuns eu cel vinovat în această situație. Îmi dau ochii peste cap și îmi întorc atenția spre mâncare, deoarece chiar nu eram în dispoziția de a îmi strica toată ziua de dimineață, în special în așa mod și să îi demonstrez brunetului cât de tare mă influențează prezența sa de ipocrit. Îi arăt degetul mijlociu lui Damian într-un mod discret, el pufnind amuzat.