Until

1 - O atingere

Termin munca pe ziua de azi și mă grăbesc să ajung mai repede acasă.Am primit mesaj de la Corvin, mi-a zis că nu poate să vină să mă aștepte, este nevoit să muncească în plus fiindcă un coleg de-al său a pățit ceva. Sper că nu este grav și că o să-i treacă, să mai petrec și eu timp alături de bărbatul care este atent cu mine. 

Bine că nu stau prea departe de casă, asta mi-a plăcut în clipa în care mi-am ales locul de muncă. Nu mai doream să fac și navetă, oricum sunt plină de ganduri și obosită cand termin programul. Tot ce vreau este să mă trantesc în pat și să dorm. 

Trebuie să cotesc la dreapta, dar ochii mei sunt mai agitati decat mine și tot se uită după cineva, pe partea cealaltă. Ar trebui să fie aici, am în sacosă lucruri pentru el. Dar nu este. Poate că a fost chemat să ofere o mană de ajutor. Mă opresc din mers, tristă că voi manca totul de una singură și trag aer în piept : 

-Unde este? 

Vreau să-l văd, nu am ce să fac eu cu sacoșa pregătită pentru acesta. AM VRUT SĂ FIE A LUI, DAR EL NU E. Nu cred că m-ar refuza, doar are nevoie și el, nu? Adică este un gest frumos, din suflet, de ce să ZICĂ NU? E doar în capul meu, ar trebui să mă relaxez.

Înainte să înaintez, fără să mă îndrept spre casă, primesc un apel și sar în sus speriată. Prind sacoșa, înainte să se împrăștie lucrurile pe stradă și zambesc de una singură, cand oamenii trec pe langă mine și se uită de parcă ies în evidență, într-un fel : 

-CE ESTE,GIULIA? 

O întreb eu dată peste cap și mă holbez la sacoșă, o țin în brate, fără să o aud pe prietena mea cum turuie prin telefon : 

-AI IEȘIT, NU? CE SPUI, AI CHEF SĂ MERGEM UNDEVA? CORVIN AL TĂU LUCREAZĂ? SĂ MERGEM ACOLO LA EL! O SĂ-I FACI O SURPRIZĂ. 

-Nu pot! Nu vreau să mai ies din casă. 

-DE CE NU? Tu respingi cererea mea? CINE O SĂ TE SCOATĂ, DACĂ NU EU?! 

-Nu am starea să mă distrez. Mă doare. 

Îmi mușc buza și mă gandesc la inima mea, care nu poate să-l uite din acel moment. Deși mă văd cu altcineva, bărbatul acesta al cărui nume nu-l știu tot nu-mi dă pace. De cand l-am privit, am știut că NIMIC nu o să mai fie la fel, în viața mea: 

-Ce te doare, draga mea, CELIA? Nu începe iar cu drama! Te-ai uitat la filme, lasă că știu eu. 

-Nu m-am uitat la nimic, am muncit. 

-Pai și nu vrei o pauză? 

-UNDE, UNDE NU O SĂ FIE EL? 

Înghit în sec și mă încrunt la vederea lui Verona. O fi ieșit la randul ei, de la muncă. DAR NU EA MĂ SCOATE DIN SĂRITE, CI IMAGINEA CARE SE ÎNTINDE ÎN FAȚA OCHILOR MEI. Nici nu am băgat de seamă că el a apărut și că VERONA, a fugit în urma lui și s-a postat în calea lui cu o privire sinceră și zambind dulce : 

-NU SE POATE. SĂ MI-L FURE. DE SUB NAS. 

Simt că văd roșu în secunda următoare și Giulia se sperie cand mă aude : 

-CELIA?  PE CINE VREI SĂ TRAGI DE PĂR? SĂ NU TE PRIND CĂ BATI PE UNA FĂRĂ MINE! 

-Verona se dă la el! 

Zic eu pe un ton precipitat și roșie la chip, iar Giulia înțelege reactia mea în sfarsit : 

-IAR AIA? DE CE ÎȚI APARE ÎN DRUM? VREA SĂ O  BAT, NU? 

-Vorbeste cu ea, nu cu mine, GIULIA. 

Îmi vine să plang,dar GIULIA mă încurajează prin telefon și mă întărată să nu stau să fiu călcată în picioare : 

-Du-te la ei și strică-le ploile, fata mea! Hai că știu că poti. 

-CREZI CĂ POT? 

-Nu trebuie să plangi ci să lupti pentru bărbatul dorit! Eu te susțin, dacă nu te mai face fericită CORVIN. 

-Fie, ai dreptate. 

Mă schimb eu din senin, îi închid în nas și pornesc spre cei doi, fără să mai judec limpede. Acum este momentul, să se retragă VERONA, dar cand să ridic vocea și să mă cert cu ea, el se uită undeva în spatele ei. ADICĂ SPRE MINE. Și cand îi simt privirea asupra mea, mă emotionez, nu mai știu ce doream să spun și mă împiedic fără să vreau : 

-Ce spuneti domnule? Nu se poate? 

Insistă Verona, ea nu știe că sunt aici, dar el nu-i răspunde și se întinde să mă ajute pe mine. Cand mă prinde înainte să cad și mă trezesc în bratele lui, înlemnesc fără să mai fiu pornită împotriva VERONEI. Care se uită urat spre mine și care nu vrea să plece : 

-Iar tu,CELIA? Nu poti să mergi pe tocuri? Nu le mai purta atunci! 

Tună ea și fulgeră, dar nici măcar nu-mi pasă, eu sunt ocupată să mă pierd în acest moment. Însă lui îi ajunge și se plictisește repede de mutra mea, văzută de aproape, doar se dă înapoi și se scuză jenat : 

-Sunteți bine,nu? 

Mă întreabă,Verona își încrucișează bratele la piept și eu dau din cap rusinată la culme : 

-Sunt, datorită dumnevoastră! Vă mulțumesc. 

-Nu am făcut mare lucru, mă bucur însă că am fost la momentul potrivit. 

Verona se abtine să nu râdă de mine și face un pas înainte : 

-ȘI CE DORESTI, CELIA? 

Pune ea paie pe foc, el nu știe ce tot este cu noi și mă blochez.