Primul volum al seriei poate fi acum achiziționat în varianta electronică, de pe Google Books și Google Play.
Un înger căzut. Asta este Alexander. Mult prea rănit de trecut, o ia pe căi greșite, fără a mai avea cale de întoarcere. Dur, barbar și cu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
I would die for you.
Mă ridic din pat, oftând supărată că nu am putut adormi nici după mai bine de două ore. Îmi încalț papucii cu unicorni și, frecându-mă la ochi, părăsesc dormitorul și o iau la pas pe holul luminat doar de o veioză mică ce este prinsă în perete. Apartamentul e liniștit, iar Xander nu se vede pe niciunde și nici Milo, motanul meu. Însă ceea ce nu-mi dă pace e faptul că l-am supărat și l-am enervat pe salvatorul meu care nici măcar nu mi-a spus „Noapte bună!", așa cum o făcea de obicei. E o tensiune pe care o poți tăia cu cuțitul între noi, ceea ce nu a mai fost de mult.
Îmi târăsc leneșă picioarele spre ușa balconului din sufragerie ce o deschid, și ies în frigul nopții ce-mi biciuieşte obrajii. Închid ușa și-mi strâng corpul cu brațele, în încercarea eșuată de a mă încălzi cât de cât. Deja tremur, însă acest lucru nu mă oprește din a mă așeza pe scaun și din a-mi arunca ochii asupra orașului luminat de becurile stradale.
Aveam nevoie de o gură de aer proaspăt.
După tot ce s-a întâmplat mai devreme, aveam nevoie de puțină liniște să-mi pun gândurile în ordine și să-mi limpezesc mintea încărcată de amintiri neplăcute.
Am avut un atac de panică.
Atât de rău m-am speriat în acel moment, încât am făcut un atac de panică. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat una ca asta, însă acum nu mai e nimic cum era odată. Acum nu mă mai aflu în New York, ci sunt într-un oraș străin mie, într-un oraș necunoscut în care am învățat doar drumul spre facultate. Nu cunosc pe nimeni aici în afără de Xander și cei doi prieteni ai mei. Nu știu ce oameni umblă pe străzile Boston-ului. Însă nici dacă aș ști n-aș putea evita la nesfârșit un pericol.
Și poate că dacă nu insistam atât de mult să mă ducă la Daniel nu mai eram în situația această. El nu mai era supărat pe mine, eu nu aș fi avut un atac de panică, nu m-aş fi simțit acum singură și înfrigurată — iar aici nu vorbesc despre frigul ce mi-a acaparat trupul, ci frigul din interior, cel care mi-a îmbrățișat sufletul.
Oftez obosită. Ziua de azi m-a obosit mult prea tare, însă îi mulțumesc lui Dumnezeu că acum, la sfârșitul acesteia, sunt bine. Și fizic și mental. Încheietura îmi e bine, nu s-a învinețit deloc; mintea nu a luat-o razna ca prima dată. Nu încă, cel puțin. Însă îi voi face o vizită doamnei psiholog cât mai curând pentru a nu-i da această posibilitate. După episodul de azi, după criza zdravănă de plâns, sunt bine. Nu complet, însă acum nu simt teama ce o simțeam la început. Acum că l-am văzut cu ochii mei, o piatră mi s-a ridicat de pe inimă și pot respira liniștită.
Câteva zeci de minute mai târziu, când îmi simt trupul înghețat de-a binelea, mă ridic de pe scaun și mă întorc în căldura apartamentului. Și fix atunci Xander își face apariția la bustul gol în sufragerie, cu blugii săi negri atârnându-i periculos de jos pe șolduri.
