Si vis amari, ama!

Capitolul 61

Singurătate.

Îmi petrec ziua pictând.

Astfel, îmi țin creierul ocupat și nu mă mai gândesc la cele întâmplate cu Xander zilele trecute.

Deși îmi este greu să stau departe de el, simt că am nevoie de puțin timp singură, ca să întorc situația pe toate părțile și să mă gândesc la ce este cel mai bine de făcut. Nu vreau să iau vreo decizie greșită și să regret mai târziu, așa că mai bine îl țin câteva zile la distanță și gândesc totul la rece.

Nu pot găsi totuși motivul pentru care el deține un pistol, oricât de mult m-aș strădui să îmi dau seama. Ce face cu el? Amenință persoane atunci când le jefuiește? Le omoară? Sunt oare îndrăgostită de un criminal?

Și, chiar dacă am o încredere infinită în Xander, nu pot să nu iau în calcul varianta ca el să îmi facă rău. Deși este blând și drăgăstos cu mine, știu cum reacționează atunci când este călcat pe bătături. Chiar și eu am călcat pe ele în trecut.

Însă nu pot uita privirea înlăcrimată și rănită de alaltăieri, când eram în bucătărie, ce mi-a dovedit cât de sincer îmi vorbea și cât de dureros a fost pentru el să îmi asculte tăcerea. Dacă l-am adus în pragul lacrimilor, atunci cu siguranță este mai dezamăgit de mine decât a fost vreodată. Dacă l-am adus în pragul lacrimilor, atunci cu siguranță ține la mine cu adevărat.

*

Frigul lunii decembrie mă acaparează din toate părțile atunci când ies la o plimbare. Am nevoie să îmi limpezesc gândurile și să iau o gură de aer proaspăt. Simțeam că mă sufoc între cei patru pereți ai camerei mele, căci am evitat cu desăvârșire să ies în apartament.

Mă plimb pe străzile reci minute în șir, însă nu mă îndepărtez prea mult de casă. Inspir și expir aerul înghețat, cu mâinile bine afundate în buzunarele hainei.

Doar mă plimb, încercând să iau o decizie.

*

Intru în apartament, iar mirosul ce a devenit atât de familiar îmi invadează nările și îmi face inima să tresară. Îmi las rucsacul jos și mă descalț de botine, după ce închid ușa, apoi îmi pun haina neagră, de blană, în dulap. Nu îl zăresc pe Xander nicăieri, și mă gândesc că poate nu este acasă, însă, atunci când vreau să mă îndrept spre camera mea, un sunet venit din sufragerie îmi atrage atenția.

— Xander? strig.

— Sunt aici! se aude vocea lui răgușită.

Mă înfior toată, dar merg cu pași mărunți spre locul în care se află.

Și eu care credeam că am norocul să nu fie acasă!

Mă opresc sub arcadă, uitându-mă încruntată la acțiunea ce se derulează în fața mea - Alexander stă pe canapeaua din piele cu o țigară aprinsă în mâna stângă, iar în mâna dreaptă ține o sticlă cu alcool de o culoare chihlimbarie, pe jumătate băută. Mușchii i se flexează pe sub tricoul negru ce îl poartă atunci când își ridică mâna și o duce la gură, trăgând cu nesaț din țigară.

— Parcă ți-am spus să nu mai fumezi aici, mă ia gura pe dinainte, înainte să gândesc.

Ochii săi de gheață mă fixează și îmi transmit să îmi țin părerile pentru mine, dacă nu cumva vreau să o pățesc.

— Taci! îmi spune dur, făcându-mi măruntaiele să tremure.

Se încruntă, iar sprâncenele aproape că i se ating atunci când îmi analizează hainele cu atenția unei feline. Nu spune nimic pentru un moment și încep să mă simt din ce în ce mai stânjenită stând în pragul ușii, sub privirea sa arzătoare, inspirând fumul toxic de la prostia lui de țigară.

— Cu ce dracu' ești îmbrăcată? mă întreabă, brusc enervat.

Mă încrunt nedumerită.

— Ce au hainele mele? întreb și arunc o privire ținutei formată doar dintr-o pereche de blugi strâmți și negri, și un top mulat, alb, cu mâneci lungi.

— Vino-ncoace! mă îndeamnă și își stinge țigara, luând o înghițitură din alcool.

E beat.

Mă apropii încet, însă rămân la câțiva pași distanță, căci nu știu ce reacții are atunci când consumă alcool. Nu o face prea des în preajma mea.

— Treci în genunchi! îmi cere.

— Î-În genunchi? mă bâlbâi eu, iar un fior de teamă își face apariția în corpul meu și se instalează acolo.

Îmi rânjește drăcește.

— Da, ca la moschee.