Ai Încredere [vol. II]

4. Femeia în palton negru

Axel

-- Ești incredibil de tăcut. --

Stau sprijinit de tejgheaua de la standul Laylei, uitându-mă la lumea care vine și pleacă. Pe partea cealaltă a străzii se află un parc cu câteva leagăne și tobogane. Copiii se dau pe ele, iar părinții stau pe bancă și îi privesc, zâmbind. Nu prea am avut timp să observ toate aceste detalii fiindcă mereu am fost pe fugă. Dar, din nu știu ce motiv, astăzi am simțit nevoia să-mi abandonez toate planurile pe care le-am avut și să vin s-o ajut pe Layla la stand.

Poate mă simt vinovat că n-am mai petrecut suficient timp cu ea. Am cam ignorat-o în ultima vreme, de când cu toată faza cu Flo. Nu vreau să creadă că ne-am îndepărtat unul de celălalt, ci dimpotrivă, vreau să știe că sunt aici, cu ea, și că nu voi pleca nicăieri. Știu cât de îngrozită e de ideea că într-o zi voi ajunge și eu la închisoare, că va rămâne singură, fără niciun ajutor. Și, în ciuda faptului că am asigurat-o de multe ori că nu se va întâmpla asta, nu pot să nu mă gândesc și eu la posibilitatea asta. Adică, nimic nu e bătut în cuie, asta e sigur.

Sincer, încă mă mir de faptul că domnul Champwell n-a trimis poliția după mine. În primele zile de după dezastrul cu Flo, am stat pur și simplu și am așteptat ca polițiștii să-și facă apariția la ușa mea. Ce-i drept, îi furasem o bijuterie valoroasă, după care am și "răpit-o", așa cum presupune tatăl ei că am făcut. Bine, n-a sunat la poliție nici când am adus-o înapoi pe Flo, dar sunt sigur că ea i-a cerut să n-o facă, spunându-i, probabil, că sunt un tip bun, dar neînțeles. Adică, să fim serioși, nu asta spun toate fetele ca să-și convingă tații? Acum, sunt sigur că nu mai are aceeași părere despre mine. Adică, mai e și faptul că sunt fiul unui infractor care i-a ucis mama. Deci, întrebarea mea este: De ce n-a sunat la poliție?

Vreau să cred că Flo încă ține la mine. Vreau să cred că n-a putut să mă dea pe mâna polițiștilor. Mi-o și închipui, stând tolănită pe patul ei, cu o mulțime de perne în jur și cu mâinile împreunate pe burtă, reflectând asupra situației, ca mai apoi să ajungă la concluzia că nu mă poate denunța, indiferent ce am făcut. Indiferent cât de mult am rănit-o, așa cum presupune ea, nu-mi poate face una ca asta. Nu când mi-am deschis sufletul în fața ei și i-am spus chestii pe care la o altă persoană, dacă era în locul ei, nu i le-aș fi spus.

-- Axel! -- mă atenționează o voce, iar eu mă trezesc la realitate.

Mă întorc cu fața de unde a venit vocea și o observ pe sora mea, cu o încruntătură în mijlocul sprâncenelor, așteptând, mai mult ca sigur, să reacționez. Partea proastă e că nici nu știu despre ce vorbea.

-- Ăăă... Scuze, Layla, nu eram atent. --

Își rostogolește ochii și mă fixează cu o privire care, dacă ar putea, m-ar ucide.

-- Normal că n-ai fost atent, doar erai prea ocupat să visezi cu ochii deschiși! Dar da, te înțeleg, sora ta nu e așa importantă încât să-i acorzi atenție. --

-- Ce? Nu, nu e așa! -- mă apăr eu, dar Layla ridică mâna să tac.

-- E ok, Axel, serios. Mă descurc eu cu standul, nu trebuie să te prefaci că-ți pasă. Te poți duce să faci chestiile tale obișnuite, nu mă supăr. --

Începe să aranjeze produsele pe tejghea, dar eu mă apropii de ea și îi iau mâinile între ale mele. O privesc în ochi și îi spun pe un ton cât se poate de serios:

-- Chiar îmi pasă de tine și de standul tău, pe bune. M-am pierdut prin gânduri, atâta tot. Nu se va mai întâmpla, promit. --

Layla dă din cap, după care mă desprind de ea și încep să-mi fac de lucru cu aranjarea produselor.