Ai Încredere [vol. II]

15. Nimic mai mult

Axel

-- Pe naiba mergem! -- îi răspund tăios lui Darren, care nu pare să priceapă nici după cele 5 încercări ale mele în care am încercat să-i explic că nu sunt într-o dispoziție de petrecere.

-- Ei, haide, Axel! Nici măcar nu m-ai lăsat să-ți spun a cui zi de naștere e. -- insistă nemernicul.

-- Nu mă interesează. --

Nici acum nu-mi vine să cred că a avut tupeul să-și facă apariția aici, la poliție. Adică, după toate chestiile prin care m-a făcut să trec, el încă are impresia că suntem prieteni?! Din cauza lui și a gurii lui spurcate am fost închis luni bune și a încercat să-mi saboteze relația cu Flo, inventând o altă versiune a celor întâmplate între noi doi!

Da, știu și sunt conștient de faptul că din vina mea am făcut accidentul ăla cu mașina, în urma căruia Darren s-a ales cu o lovitură gravă la cap, având nevoie să se opereze. M-am simțit vinovat, desigur, dar după episodul acela nu ne-am mai vorbit, iar eu am considerat că așa e cel mai bine, pentru amândoi. Nu pot uita și ierta atât de ușor. Mai ales o persoană căreia nici nu-i pare rău pentru tot ce a făcut și cauzat.

Pornesc motorul și nu-mi pasă dacă voi merge cu ușa deschisă, fiind blocată de către Darren. Tot ce vreau este să plec naibii de aici. Departe de el, departe de secția de poliție, departe de tot. Nici nu știu dacă am chef să merg acasă, la Layla, când știu că mă va lua la întrebări în legătură cu pe unde am umblat.

Vreau numai să mă așez undeva și să mă pot gândi asupra tuturor evenimentelor petrecute pe parcursul zilei de azi. Trebuie să mă gândesc ce voi face în continuare. Acum, că m-am calmat cât de cât, realizez că poate intervenția lui Darren la secție m-a ajutat în a nu crea o scenă acolo, riscând să fiu închis. Din nou. Dar nu voi recunoaște asta. Și așa Darren e prea plin de sine. Nu e nevoie să-i măresc egoul ăla îngâmfat.

-- Omule, chiar nu vrei să-ți revezi sufletul pereche? -- continuă Darren, a cărui mână încă ține blocată ușa de la mașina mea, în ciuda faptului că eu m-am pus deja în mișcare.

Frânez brusc, iar un conducător care se apropie de mine e nevoit să-și modifice traseul pentru a evita un accident nedorit. Dau cu spatele și trag frâna de mână, iar apoi cobor din mașină și-l îmbrâncesc pe Darren. Acesta pare foarte confuz, iar asta mă enervează și mai tare.

-- Darren, îți mai spun o singură dată: Lasă-mă dracului în pace! -- urlu eu, fără să mă intereseze de oamenii din jur, care își întorc capetele spre noi.

-- Axel... -- dă Darren să spună ceva, dar nu-i mai permit.

M-am săturat de el și de atitudinea lui de nenorocit. M-am săturat să-i mai aud rahaturile pe care le scoate pe gură. Deja e prea de tot, iar eu nu mă mai pot abține.

-- De ce naiba nu pricepi?! De când ne-am cunoscut, prietenia noastră a fost toxică, nu ne făceam bine unul altuia! Am crezut că, odată ce am avut accidentul ăla, vei pricepe într-un final că nu te mai vreau în viața mea! Și totuși, iată-te aici, încercând în continuare să-mi dictezi comportamentul și gesturile, cu pretextul că îmi ești "prieten". Știi ceva, Darren? Am impresia că nu mi-ai fost niciodată prieten, ci doar un prefăcut care a profitat de pe urma mea și a surselor mele de încredere. --

Darren doar stă tăcut și mă ascultă, sau cel puțin așa pare că ar face. După câteva minute, însă, se apropie de mine și îmi pune o mână pe umăr. În mod normal, m-aș retrage, pentru că niciodată nu mi-a plăcut tactica asta a lui. Mereu făcea asta când încerca să-și exprime punctul de vedere în legătură cu diverse lucruri, sau când mă consola. Singurele cazuri în care chiar l-am considerat un prieten pe care mă pot baza.