Ai Încredere [vol. II]

28. A mea mamă, al meu trecut

Axel

-- Știu că nu e cel mai rafinat hotel, însă cu asta te alegi dacă nu faci rezervare din timp într-un oraș ca New York-ul. -- îi spun lui Isabel de îndată ce recepționera ne înmânează cheia de la cameră.

Ne îndreptăm spre lift însă, după ce realizăm că nu există unul, o luăm pe scări. Nu știu de ce am insistat să o însoțesc. Ar fi fost altceva dacă ar fi avut de cărat o tonă de bagaje dar, de vreme ce are cu ea numai o geantă și renumitul ei palton negru, n-aș fi avut un motiv să vin cu ea. Și totuși, am venit. De ce? Ei bine, să spunem că sunt dator și ei, și și mie, să ascult ce are de zis.

M-a bulversat total încă de la faza din piață, iar atunci când mi-a spus toate chestiile alea pe marginea străzii, întregul adevăr despre trecutul meu și motivul pentru care n-am avut parte de o prezență maternă în viața mea, m-au făcut, la început, să vreau să trăiesc în negare, dar mi-am dat seama că nu e bine, că vreau să știu tot ce e de știut despre această femeie, despre mama mea. Și nu numai. Însă toate au un început.

Am trăit cu ideea că mama nu m-a vrut, că m-a considerat o greșeală. Așa că, m-a abandonat, fără vreo urmă de regret. Asta e povestea pe care mi-a spus-o tata, încă de mic copil, și pe care am ajuns s-o accept, în cele din urmă. Mi-a fost greu să mă împac cu faptul că propria mea mamă nu m-a dorit. Obișnuiam să cred că mă voi întâlni, la un moment dat, cu ea. Îmi imaginam cum arată. Nu prea semănam cu tata, și nici acum nu pot spune că o fac, așa că mă gândeam că semăn, mai degrabă, cu mama.

Și, aparent, am avut dreptate. Numai acum, când mi-am oferit răgazul de a o analiza, observ cât de multe trăsături am moștenit de la ea. De la culoarea părului la ochi, nas, buze și maxilar. Păcat, totuși, că am moștenit comportamentul și obiceiurile tatei. Nu pot să nu mă întreb: Dacă aș fi fost crescut de Isabel, aș fi fost oare o persoană mai bună? Nu pot să-mi dau cu presupusul, mai ales că nici n-o cunosc pe această femeie. Dar nu pot decât să sper că, în urma discuției pe care o vom avea, să reușesc s-o cunosc cât de cât.

Pentru că vreau s-o cunosc, chiar dacă mi-e greu să admit. Vreau s-o cunosc pe femeia care mi-a dat viață, pentru că numai așa voi putea decide dacă o vreau sau nu în preajma mea. Trebuie să-i dau o șansă. Să ne dăm o șansă. Dacă nu-mi pot rezolva problemele cu propria mamă, atunci cum voi putea rezolva cele cu Flo? Trebuie să fac asta și pentru ea.

-- E în regulă, Cole. Oricum nu voi sta mult. --

Încerc să ignor faptul că mi-a spus din nou „Cole" și să mă concentrez asupra restului frazei. Până la urmă, nu vreau să încep discuția cu o remarcă asupra numelui meu care, cel mai sigur, ar deranja-o. Așadar, hotărăsc s-o întreb:

-- De ce? --

Cred că tonul meu a sunat acuzator, pentru că văd cum Isabel își ferește privirea, uitându-se undeva în depărtare, însă e clar că nici ea nu știe la ce, mai exact. Trebuie s-o las mai moale, sunt conștient de asta. Îmi dreg vocea și rectific:

-- Vreau să spun... De ce nu stai mai mult? Adică... Abia ai venit și... --

Ce naiba e în neregulă cu mine? Nu-mi mai găsesc cuvintele, efectiv stau în fața ei și mă bâlbâi, nefiind în stare să termin o frază! Doamne, Axel, adună-te! Și eu care credeam că numai cu Flo mi se pot întâmpla faze de genul. În mod evident, m-am înșelat.

Isabel îmi zâmbește, iar eu nu știu ce să cred în legătură cu asta. Se amuză oare de mine? Rămân neclintit când îmi atinge obrazul, neștiind cum să reacționez. Nu că ar fi prima dată când face asta, desigur. Dar încă nu i-am înțeles tactica. Oare și ea crede că are o mai mare influență asupra mea dacă face gesturi de genul, la fel ca și Darren? Totuși, ar trebui să știe că îmi cam displace, ba chiar mă enervează. Nu s-a prins dățile trecute? Aparent, nu. Calm, Axel, calm.

-- Ți-am văzut fața atunci când am venit cu iubita și prietenul tău la tine acasă. Știam că nu mă vrei acolo, știam de la bun început, mai ales după întâlnirea noastră de la marginea străzii. Dar am continuat să mă încăpățânez, sperând că, dacă insist, vei fi de acord, în cele din urmă, să-mi vorbești. Însă, am forțat prea tare nota. Și îmi cer scuze pentru asta. --

Vreau să adaug ceva, dar ea continuă, după o scurtă pauză:

-- Trebuia să-ți ofer timp de gândire, timp pentru a reflecta asupra a ce ți-am dezvăluit. Doar că... Au trecut... Cât? 21 de ani? N-am mai putut răbda, Cole, trebuie să mă înțelegi. De aceea am și vorbit cu iubita ta, cu Florence. Am rugat-o să te convingă să-mi acorzi o șansă, însă știu că n-am procedat bine. N-ar fi trebuit s-o implic. Totuși, nu regret că am vorbit cu ea. Seamănă atât de mult cu mama ei... --

Stai, ce? De unde știe cum arăta mama lui Flo? Nu cumva...?

-- I-ai cunoscut mama? -- o întreb, complet șocat de spusele ei.

Dar Isabel nu face decât să clatine din cap, nevrând să-mi răspundă. În schimb, zice:

-- Îmi pare rău, Cole, doar că asta e o discuție pe care trebuie s-o am cu ea mai întâi. Oricum i-am promis că-i voi povesti despre mama ei, dacă mă ajută. --

Încuviințez, fiind de acord cu faptul că Flo trebuie să fie prima care află informații despre mama sa. Iar eu, de altfel, trebuie să aflu informații despre a mea mamă și al meu trecut.

Fără să mai pun alte întrebări, parcurg întregul coridor, cu speranța că voi găsi cât mai repede camera în care e cazată Isabel. Spre norocul meu, nu-mi ia mult s-o găsesc, așa că, de îndată ce ajung în fața ei, bag cheia în broască și o răsucesc.

Pătruns în mica cameră, mă așez pe pat și o aștept pe Isabel să vină și ea. Își face apariția după nici 5 secunde, închizând ușa în urma ei și punându-și geanta și paltonul în cuier. Apoi, se așază pe cealaltă margine a patului.

Nu mai pot aștepta. Trebuie să purtăm discuția. Trebuie să știu adevărul, cu toate detaliile lui. Cu degetele înfipte în cuvertura patului, mă întorc înspre Isabel, care pare a fi la fel de tensionată ca și mine. Inspir adânc și expir, lăsând să-mi iasă un oftat zgomotos.

-- Spune-mi cum s-a întâmplat. Cum am fost separați. Spune-mi... Spune-mi totul. -- îi cer eu.

Isabel face ochii mari, dar încuviințează atunci când realizează că vorbesc serios. Și, fără vreo altă introducere, începe să-mi relateze întâmplările care ne-au adus până în momentul ăsta. Iar eu doar stau și o ascult.