Ai Încredere [vol. II]

36. Culoare în viață și în suflet

Axel

Deci, acesta e faimosul Gerald Fisher. Acel Gerald Fisher, detectivul care i-a fost alături mamei, atunci când Liam n-a mai putut. Interesant cât de mică poate fi lumea, nu-i așa?

-- Onoarea e de partea mea, detectiv Fisher. Și, vă rog, spuneți-mi Axel. -- îi zic acestuia, care nu pare surprins de cererea mea.

Până la urmă, ăsta e numele pe care m-am obișnuit să-l aud o viață întreagă. Știu că, teoretic și legal, numele meu e Cole, iar apelativul de Axel mi-a fost atribuit de către tata, însă nu sunt pregătit să renunț la el. Și poate că nici nu voi fi vreodată.

-- În regulă, Axel, dar, atunci, și tu va trebui să-mi spui Gerald. --

Rânjesc și o face și el deodată cu mine. Nu sunt sigur că pot avea încredere în el, dar sunt dispus să-i ofer o șansă. Mama a făcut-o, deci îmi poate fi de ajutor, însă rămâne de văzut.

Gerald își îndreaptă atenția spre Hardy, de a cărui prezență am uitat complet. Mă uit și eu la el și observ o mică urmă de neliniște pe chipul lui. Să fie oare din cauza lui Gerald? Apoi, îmi amintesc că detectivii au o oarecare autoritate asupra polițiștilor, iar chestia asta îmi cam surâde, pentru că mi-am găsit portița de ieșire.

-- Cu tot respectul, detectiv Fisher, dar tânărul acesta nu poate fi de încredere. -- îl atenționează Hardy pe Gerald, însă celui din urmă nu pare să-i pese ce are de spus.

-- Ofițer Quentin, dacă îmi porți un așa de mare respect, atunci nu te îndoi de deciziile pe care le iau. Cred că sunt în măsură să-mi pot da seama atunci când o persoană e vinovată de ceva sau nu. --

Hardy nu mai zice nimic și mă bucur că știe să tacă, atunci când trebuie. Măcar acum știu că nu-mi va mai sta în cale. Se pare că, până la urmă, Gerald s-a dovedit a fi util, iar asta nu poate decât să mă încânte.

Se uită din nou la mine, iar eu aștept să-mi spună că mă va scoate de aici, dar, în schimb, îmi face semn să-l urmez într-o altă încăpere. Observ că nu sunt camere de supraveghere, asta însemnând că ceea ce urmează să-mi spună încalcă politicile secției de poliție.

-- Povestește-mi ce s-a întâmplat. Și nu omite nimic. -- îmi cere el.

Și asta și fac, deși, din moment ce lucrează și el în poliție, mă îndoiesc că n-a auzit de evadarea tatălui meu. Totuși, îi înțeleg motivul pentru care dorește să-i zic tot ce știu: Vrea să cunoască și perspectiva mea, iar asta nu poate decât să-i fie în avantaj, în calitate de detectiv.

-- Mama ta unde e? -- mă întreabă el de îndată ce termin de relatat evenimentele recente.

-- Am lăsat-o în New York. -- îi răspund -- N-am vrut s-o implic din nou în povestea asta. --

Gerald dă din cap, fiind de acord cu mine. Mă bate pe umăr, iar mâna îi zăbovește acolo, o vreme. Sunt conștient de faptul că, dintre toți, el știe cel mai bine cu câte probleme s-a confruntat mama pe parcursul acestor ani. El a fost martor la toate acele episoade, în timp ce eu doar le-am auzit narate de către însuși mama. Nu se compară, evident.

-- Știu că poate nu mă crezi, dar sunt extrem de bucuros că v-ați reunit, în sfârșit. Și că o protejezi. -- îmi mărturisește Gerald.

Iar eu îl cred. Chiar îl cred. Și decid să i-o zic și lui:

-- Te cred, Gerald. Știu câte ai făcut pentru mama, iar eu nu pot decât să apreciez asta. --

Îmi zâmbește, un zâmbet sincer pe care i-l întorc și eu. Își dezlipește mâna de pe umărul meu și își îndreaptă sacoul pe care îl poartă. Apoi, trece pe lângă mine și deschide ușa.