Ai Încredere [vol. II]

35. Curajoasă

Flo

Știu că Axel n-ar vrea să-i pun mama în pericol, dar adevărul e că nici el nu ascultă nimic din ce-i spun. În plus, Isabel ne poate fi de mare ajutor pentru a-l găsi pe Miles, așa că n-o putem exclude. Axel va trebui să accepte asta, deși nu sunt sigură dacă vom da de el.

În orice caz, prioritatea mea, acum, e tatăl lui. Trebuie să-l găsesc înainte de a face rău cuiva. Și, desigur, sunt pregătită să-l înfrunt. Sunt pregătită să-i văd chipul, să-l privesc în ochi pe ucigașul mamei mele și să-mi spun că nu mi-e frică de el. Să-mi spun că voi face tot ce pot pentru a-l aduce înapoi în spatele gratiilor. Nu voi fugi. Voi rămâne acolo, pe poziții, și-l voi confrunta.

Trebuie să fac asta atât pentru mine și tata, cât și pentru mama. Ea ar fi vrut să fiu curajoasă, știu asta. Și mai știu și că trebuie s-o răzbun. Îi datorez asta. Așa că, fix asta voi face. Trebuie să fiu tare. Și, spre deosebire de Axel, mie nu-mi strică puțin ajutor din partea altora.

Încă un motiv pentru care mă aflu acum, aici, în camera de hotel în care stă Isabel. Aceasta mă privește cu o răbdare de care nici eu n-aș fi capabilă s-o am, în timp ce-i povestesc tot ce s-a petrecut. Sar peste câteva detalii irelevante, fiind conștientă de faptul că nu trebuie să irosim timpul.

Termin de relatat, iar Isabel, fără să rostească vreun cuvânt, se duce la cuier pentru a-și lua paltonul și geanta. Confuză de comportamentul ei mult prea calm, având în vedere că noi, ceilalți, suntem prea agitați de întreaga situație, nu mă pot abține să n-o întreb:

-- Cum de sunteți atât de stăpână pe sine după tot ce v-am zis? --

Cu mâna pe clanță, fără să-și întoarcă capul spre mine, îmi răspunde cu o voce joasă, parcă să n-o audă cineva:

-- Mă așteptam să se întâmple asta, la un moment dat. --

Și ăsta e. Ăsta e răspunsul pe care mi-l oferă, înainte să deschidă ușa și să se facă nevăzută pe holurile hotelului. Iar eu, dându-mi seama că am rămas singură, apuc cartela camerei de pe măsuța de cafea și blochez ușa de îndată ce ies pe ea.

---

-- Condu mai repede, pentru Dumnezeu! -- urlă Layla la mine, care se pare că a ieșit din starea de șoc și groază.

-- Dacă măresc viteza, riscăm să fim opriți de către poliție, iar apoi nu vom mai reuși să ajungem la timp! -- urlu și eu, enervată de atenționările ei.

Spre ușurarea mea, replica asta îi închide gura, pentru că se lasă pe spătar și nu mai adaugă nimic. În schimb, Zack e cel care se găsește să vorbească:

-- Flo, condu puțin mai repede. Mă uit eu dacă e poliție în jur. --

Oftez exasperată, însă fac ce spune, fixându-mi în minte să dau vina pe el și pe Layla dacă poliția îmi cere să trag pe dreapta. Apăs pedala de accelerație, iar mașina își mărește viteza. Zack este culcat pe spătar datorită inerției, iar Layla și Isabel își pun centurile.

Peste jumătate de oră, ajungem în oraș, iar atmosfera macabră a nocturnului îmi dă o senzație ciudată și fiori pe șira spinării. Nici nu știu cât e ceasul, însă, judecând după faptul că nu s-a crăpat încă de ziuă, deduc că e ori ora 5, ori ora 6 dimineața.

Încetinesc, nedorind să provoc vreun accident, pe de o parte, și neștiind încotro s-o iau, pe de altă parte. Aștept indicațiile lui Zack sau ale Laylei, dar niciunul din ei nu spune nimic. Minunat. Acum, când am nevoie de ei, se hotărăsc să rămână tăcuți.