Ai Încredere [vol. II]

32. M-a distrus

Axel

Știu că a fost greșit cum am procedat. Știu că nu trebuia să folosesc seringa pentru a o adormi pe Flo. Știu că nu mă va ierta pentru asta. Dar mai știu și faptul că a fost singura cale pentru a o împiedica să vină cu mine.

Poate că gestul meu e considerat făcut din pur egoism. Sunt sigur că toată lumea așa îl va vedea, atunci când o vor găsi pe Flo dormind, iar eu fiind de negăsit. Ea le va relata tot ce s-a întâmplat, în ciuda faptului că i-am cerut să nu spună nimănui, iar Layla și Zack vor trage concluzia că sunt un idiot care se gândește numai la sine și care s-a aruncat în gura leului, din nou.

Și da, poate a fost un act de egoism, dar intenția mea a fost și este să-i protejez pe toți cei la care țin, chiar dacă asta înseamnă să recurg la asemenea gesturi. „Nu poți să ne aperi pe toți, Axel! Trebuie să ne lași să te ajutăm, să-ți fim alături! Nu ne îndepărta!”. Cuvintele lui Flo îmi răsună în ureche încă de când am părăsit apartamentul și nu știu cum pot să fac să le îndepărtez.

Ba pot să-i protejez pe toți, la naiba! Pe ea, pe Layla, pe Ruby și chiar și pe tâmpitul de Zack! Pentru că nici măcar el nu merită să fie expus posibilității de a se întâlni cu tata! Și, spre deosebire de mine, a reușit să se distanțeze de familia noastră dementă și să-și făurească o viață decentă. Nu doresc ca tata să-i distrugă acea viață. M-a distrus deja pe mine, deci să fiu al dracului dacă îl las să se mai atingă de vreunul din frații mei! Sau de Flo. Sau de mama.

N-am îndrăznit să merg la ea și s-o avertizez în legătură cu evadarea tatei. Nu mi-am putut permite să o tulbur, mai ales după ce mi-a povestit de încercările ei de a-mi da de urmă pe parcursul acestor ani. Lucrurile par în sfârșit să se fi calmat între noi. Și chiar încep să-mi imaginez o viață alături de mama mea. Pentru că mi-a spus, încă de la prima noastră întâlnire, că îmi poate oferi viața pe care trebuia s-o trăiesc încă de când m-am născut, asta dacă, bineînțeles, mă creștea ea. N-am crezut-o atunci, dar, după conversația pe care am purtat-o în camera de hotel, încep s-o cred. Încep să am încredere în ea. Și nu m-am mai încrezut în nimeni, în afară de Flo.

Așa că nu, nu puteam să risc și s-o informez, iar apoi să reacționeze exact ca Flo. Am luat decizia corectă în a o ține departe de toate astea. S-a luptat o viață întreagă cu tata, deci normal că n-o voi lăsa să reia de unde a rămas. Sau pe el. Abia ne-am reunit și n-aș putea suporta gândul să sfârșească ca și mama lui Flo.

Înșfac telefonul de pe locul din dreapta al mașinii și intru în lista de contacte. Deși mi-e greu să recunosc, Flo a avut dreptate cu un lucru, și anume că nu pot face asta singur. Sunt, într-adevăr, depășit de situație, iar acest lucru cere ajutoare. Sau, cum îmi place mie să le numesc, întăriri.

Găsesc numărul de care am nevoie și duc mobilul la ureche. Darren răspunde numai la al doilea apel, ceea ce mă face să trag o înjurătură în momentul în care îi aud vocea la celălalt capăt al firului.

-- Sper că nu m-ai sunat doar ca să mă înjuri. -- îmi zice Darren după ce încerc să mă calmez pentru a putea fi atent la drum.

Pentru o secundă, mi-am pierdut concentrarea și era să ies de pe autostradă. Ultimul lucru de care am nevoie în clipa asta e să fac accident, așa că trebuie să-mi mențin atenția la drum, chiar dacă mintea mea tinde să se lase copleșită de întreaga situație.

-- Poate dacă ai răspunde și tu atunci când ești sunat, n-ai mai avea parte de toate înjurăturile posibile! -- mă răstesc la el.

Halal calmare.

-- Ce pot să spun, m-ai prins într-un moment cam nepotrivit. Vezi tu, mă aflu cu această ființă feminină încântătoare și... --

-- Mulțumesc, Darren, dar n-am timp și nici nevoie să aud minunata ta aventură de o noapte, așa că scutește-mă. -- i-o tai scurt.

-- Vai, Axel, chiar mă jignești în clipa asta. Nu-mi spune că recunoștința ta pentru mine a dispărut atât de rapid. --

Nici nu știu cum să răspund la asta. Evident că n-am uitat că, pe lângă faptul că m-a ajutat să mă strecor la ziua de naștere a lui Flo pentru a vorbi cu ea, iar apoi a și adus-o la mine, împreună cu mama, m-a încurajat și, cel mai important, nu m-a lăsat să renunț la Flo, chiar dacă eram pe punctul de a o face.

Datorită lui, eu și Flo am reușit să ne regăsim unul pe altul și să găsim o metodă de a o scoate până la capăt. Dar, desigur, asta a fost înainte să aflu veștile despre tatăl meu de la Naomi. Acum, nu mai sunt atât de sigur în ceea ce privește relația mea cu Flo. La fel ca și data trecută, tata e cel care a intervenit în mod indirect între noi și ne-a separat. Și da, mai sunt și lucrurile pe care i le-am ascuns.

-- Darren, chiar n-am timp de asta! -- e răspunsul pe care i-l ofer.

Îl aud cum oftează, iar apoi cum spune ceva indescifrabil, probabil persoanei care se află lângă el, pentru că apoi aud un „Du-te naibii!” și o ușă trântindu-se. Se pare că Darren nu obosește să primească înjurături pe tavă.

-- Așa, deci. -- îl aud din nou -- De ce ai nevoie? --

-- Vreau să ne întâlnim în fața secției de poliție peste 20 de minute. Eu acum intru în oraș, dar trebuie să fac o oprire înainte. --

-- Stai puțin, parcă erai în New York. S-a întâmplat ceva? --

-- Îți spun mai multe când ne vedem. --

Nu mai aștept vreun răspuns din partea lui Darren, așa că închei apelul și îmi pun ambele mâini pe volan. Ajuns la destinație, intru pe aleea neasfaltată și opresc motorul. Ies din mașină și practic alerg până la ușă, apoi bat cu putere în ea.

Răsuflu ușurat când văd că Naomi e cea care îmi deschide ușa și nu mama ei. De tatăl ei nu-mi fac griji deoarece precis e plecat cu echipajul. Însă, după privirea ei alarmată, îmi pot da seama că n-ar fi trebuit să vin aici.

-- Axel, ce cauți aici?! -- mă întreabă ea, încercând să păstreze un ton șoptit.

-- Am nevoie de ajutorul tău. Am vorbit și cu Darren și... --

Ridică o mână, în semn să mă opresc. Mă conformez, deși timpul, în momentul de față, e foarte prețios.

-- Axel, eu doar te-am informat cu privire la evadarea tatălui tău. M-am gândit că e important să știi, însă doar atât. Nu pot să te ajut, și așa am riscat destul de mult, sunându-te pe la spatele tatălui meu, așa că... --

-- Poftim? Naomi, nu înțeleg. De ce ai risca...? --

Dar nu apuc să-mi termin fraza fiindcă Naomi este dată la o parte de un bărbat masiv îmbrăcat în uniforma poliției. Alături de el, își fac apariția și alți polițiști, fiecare din ei având armele la vedere.

Mă uit către Naomi, care mă privește îngrozită. Îl apucă pe bărbat de braț și îl scutură, dar acesta nu se clintește.

-- Tată, te rog! Nu are nimic de-a face cu evadarea tatăl său, crede-mă! --

-- Du-te în camera ta, Naomi. Nu mă face să mă repet. -- îi răspunde tatăl ei pe un ton liniștit.

Naomi nu mai opune rezistență, astfel că îmi mai aruncă o ultimă privire, șoptește un „Îmi pare rău”, iar apoi se răsucește pe călcâie și se face nevăzută.

Câțiva agenți se postează în spatele meu și îmi prind mâinile la spate. Tot nu înțeleg ce se întâmplă și de ce mă arestează tâmpiții ăștia. Ar trebui să-mi găsească tatăl, la naiba! Din „fericire” pentru mine, tatăl lui Naomi mă lămurește în timp ce mi se pun cătușele:

-- Axel Harris, ești arestat pentru complicitate la evadarea lui Miles Harris. Ai dreptul de a nu spune nimic. --

Le face semn colegilor lui, care deschid mașina poliției.

-- Luați-l de aici, băieți. --

La naiba, la naiba, la naiba!