Ai Încredere [vol. II]

39. Locul meu preferat (Partea întâi)

Flo

Stau cu Axel și detectivul Gerald pe scaunele din fața camerei în care se află Isabel, așteptând verdictul doctorului. Sper, totuși, că paramedicul nu s-a înșelat, și că mama lui Axel chiar trăiește. Pentru că nu vreau ca și el să treacă prin ce-am trecut eu.

Pentru că mă uit la el și, văzându-l atât de demoralizat cum e, nu vreau să trăiască de acum încolo cu acea durere nevindecabilă și cu acele amintiri pe care nu le va putea șterge vreodată. Mă uit la el și știu că încearcă să-și stăpânească lacrimile și suferința, însă ochii sticloși, mâinile tremurânde și privirea fixată în colțul holului spitalului îl dau de gol.

Nu l-am mai văzut niciodată în asemenea hal, sincer vorbind, însă nu e ca și cum ar fi avut vreun motiv pentru a se simți așa. Știu că regretă, în sinea lui, felul în care s-a comportat cu mama lui. Știu că își dorește să supraviețuiească, pentru a îndrepta lucrurile dintre ei. Știu că vrea o a doua șansă, pentru a face totul așa cum trebuie. Și eu îmi doresc asta, atât pentru el, cât și pentru Isabel. Amândoi merită să exploreze relația asta dintre ei. Amândoi au nevoie de iubirea celuilalt, după care au tânjit atât de mult.

Iar, dacă e să mă refer numai la Axel, merită să fie fericit. Merită să primească viața pe care ar fi trebuit s-o aibă încă de la naștere, dar care i-a fost răpită de către Miles. Și merită mult mai mult, chiar dacă el se consideră nevrednic. Acum, că monstrul ăla a ieșit definitiv din peisaj, Axel are ocazia de a o lua de la capăt, de a-și reface viața. Însă, are nevoie de Isabel pentru a face asta. Mai mult ca oricând, are nevoie de mama lui să-i fie alături.

Și, dacă acest lucru nu se întâmplă, nu voi putea înceta să mă simt răspunzătoare pentru moartea ei. Pentru că, dacă nu mă duceam la Isabel s-o informez cu privire la evadarea lui Miles, ea n-ar fi venit cu mine acasă, iar Miles n-ar fi încercat s-o omoare. Și nu ne-am fi aflat acum, în spitalul ăsta, rugându-ne ca Isabel să supraviețuiească.

Mă întreb dacă Axel gândește exact ca mine. Mă întreb dacă mă învinovățește și el pentru condiția mamei lui. Totuși, mi-e cam dificil să-mi dau seama ce stări și sentimente îl străbat în momentul ăsta, în afară de faptul că suferă.

Vreau să-l consolez, vreau să știe că sunt aici pentru el. Că, indiferent ce ne așteaptă, nu-l voi mai părăsi. Acum știu că destinele noastre sunt legate. Am realizat asta încă de atunci când m-am străduit să-mi continui viața fără el, și am dat greș. Îl iubesc, și nu am de gând să-mi mai neg sentimentele față de el.

Poate că mai avem unele probleme de rezolvat, însă am încredere că ne vom descurca. Am încredere în el. Am încredere în noi. Și am încredere în viitorul nostru. Pentru că, da, îmi doresc un viitor alături de Axel. Sunt pregătită pentru asta, și sper că e și el.

La naiba cu tot ce s-a întâmplat între noi încă din momentul în care ne-am întâlnit. Nu pot trăi în trecut, gândindu-mă cum ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Trebuie să le accept exact așa cum sunt și să privesc înainte. Viața e plină de suișuri și coborâșuri, de fericire și tristețe, de bucurii și sacrificii, de oportunități și rateuri, însă, mulți nu conștientizează faptul că e una singură, deci trebuie trăită la maxim. Desigur, nu totul poate fi perfect, și nici n-are cum, dar tocmai din cauza asta nu trebuie să ne lăsăm demoralizați de anumite aspecte.

Eu, una, nu mai am de gând să-mi trăiesc viața în felul ăsta. Vreau să o trăiesc cu adevărat și pe deplin, nu doar o simulare a ei, cam ca atunci când am făcut mica escapadă cu Axel. Vreau ca asta să fie ceva permanent, și mă voi asigura că se va întâmpla acest lucru.